Iertarea ca Aroganţă

Un articol de Ramona Ardelean

Dogville, scris şi regizat de danezul Lars von Trier, este mai mult decât un film, este o parabolă cutremurătoare şi tulburătoare la adresa condiţiei şi naturii umane care, în absenţa conştiinţei, devine un monstru, o fiară, un animal periculos ce traduce atât de bine acel faimos Homo homini lupus invocat de Thomas Hobbes.
Lars von Trier pleacă de la o viziune pesimistă asupra naturii umane, considerată în mod fundamental ipocrită, perversă şi egoistă, sentimente precum fraternitatea, solidaritatea şi ajutorul reciproc fiind doar faţada falsă a fiinţei şi a societăţii umane, falsele valori îndărătul cărora se ascund diabolicul, iraţionalul, agresivitatea şi bestialitatea unor animale periculoase. Omul este, prin urmare, o fiinţă ce suferă de o maladie a unui rău şi a unei slăbiciuni fundamentale.
Povestea filmului e simplă: o tânără şi frumoasă femeie, pe nume Grace (Graţie) fuge de autoritatea tatălui ei şi se refugiază într-un orăşel izolat din statul Colorado, numit Dogville, Oraşul Câinelui. Iniţial, locuitorii se tem să o primească, deoarece poliţia o dă dispărută, dar acceptă ulterior la insistenţele unuia dintre membrii, Tom, filosoful şi moralistul comunităţii, care se îndrăgosteşte de ea. Aşadar, comunitatea, formată din cincisprezece oameni şi un câine, Moise, e de acord ca Grace, în ciuda faptului că reprezintă un pericol pentru Dogville, să fie adăpostită în oraş, urmând ca tânăra să răsplătească gestul de bunăvoinţă muncind pe rând la fiecare familie.
La început, totul e minunat şi idilic, înţelegerea e perfectă, dar cum poliţia revine mereu şi lipeşte hârtii cu tânăra urmărită, locuitorii realizează cât de periculos este să adăpostească o fugară, astfel încât pretenţiile acestora cresc şi în mintea lor încolţeşte ideea şantajului. Astfel, ajutorul, iniţial gratuit şi benevol, devine acum obligatoriu, relaţiile dintre Grace şi comunitatea în care s-a refugiat devenind unele de tip sclavagist, tânăra fiind transformată într-o adevărată sclavă pe care toţi locuitorii o exploatează, întreaga comunitate din Dogville arătându-şi „colţii” şi transformându-se în ceea ce sugerează chiar numele locului în care trăiesc, în nişte câini. Chiar şi iubitul ei, Tom, o abandonează şi o trădează în final, dând-o pe mâna urmăritorilor.
Dincolo de aspectul narativ, demn de remarcat e aspectul simbolic al filmului care trimite la o serie de semnificaţii cu o încărcătură profund morală şi religioasă. Oameni care nu şi-au pus niciodată problema sensului şi a rostului lor în lume se pomenesc brusc vizitaţi de o entitate celestă, de o ipostază feminină a Graţiei (Iertării) divine care coboară printre oameni pentru a le îmbunătăţi, înfrumuseţa şi lumina viaţa.
Dar cine este la nivel simbolic fugara Grace? Şi de cine se ascunde şi fuge ea? Interpretarea pe care o propun sugerează că Grace fuge de Tatăl ei, The Big Man, care a privat-o de libertate, a ferit-o de lume şi a închis-o  într-o colivie a ignoranţei dintr-un sentiment de protecţie şi posesivitate pe care orice părinte îl manifestă faţă de copilul său, motiv pentru care ea se răzvrăteşte la un moment dat împotriva ordinii Tatălui şi, vrând să-şi câştige libertatea furată, fuge de-acasă, adică din colivia în care o ţinuse captivă Tatăl.
La un nivel mai adânc, mai profund şi mai religios, Grace simbolizează un fel de ipostază feminină a Mântuitorului Iisus care a venit pe pământ pentru a aduce lumină şi a face lumea mai bună. Ea simbolizează Legea Nouă care vine cu o nouă morală, cea a Iertării, a Iubirii şi a Întoarcerii Celuilalt Obraz, în opoziţie cu Legea Veche, cea a Talionului – „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” – bazată pe o morală a Răzbunării şi a Pedepsei. Capacitatea ei de înţelegere, iertare şi iubire merge pe o logică feminină, a inimii, în opoziţie cu logica masculină, a minţii, de tip cauză-efect, faptă-răsplată.
Problema este că oamenii din Dogville sunt fiinţe atât de slabe încât nu rezistă în faţa frumuseţii şi a bunătăţii ei care, în mod paradoxal, le declanşează instinctul urii şi al distrugerii. Şi asta deoarece neputându-i primi cu adevărat frumuseţea şi bunătatea, ei încearcă să le aibă, să se folosească de ele şi să le posede ca pe un bun, ca pe un obiect, ca pe o posesie, dar neputându-le în fond poseda, acest lucru naşte ura, instinctul criminal şi distrugător. Astfel, în timp ce Grace, prin martiriul suferinţelor şi al „răstignirilor” succesive îi iartă mereu pe cei ce-i pricinuiesc rău, evoluând astfel moral şi atingându-şi limita cea mai de sus a fiinţei, oamenii din Dogville, fiind absolviţi şi iertaţi succesiv, involuează moral şi regresează tot mai mult, atingându-şi limita cea mai de jos a desfrâului.
Ea coboară tot mai mult în Iadul şi-n Întunericul lor în efortul de a le lumina, doar că în cele din urmă îşi dă seama că acest întuneric se comportă ca o imensă gaură neagră care, absorbind orice lumină ce intră acolo, nu produce niciun salt şi nicio evoluţie. Conştientizarea acestui fapt îi apare sub forma unei revelaţii prin care realizează că nu iertarea este soluţia, tot efortul ei părând zadarnic şi inutil. Se poate vedea aici şi un mesaj anticreştin în sensul utopiei că oamenii ar putea fi mântuiţi şi salvaţi prin bine şi prin întoarcerea celuilalt obraz, sugerându-se că tot Legea Veche a răzbunării şi a pedepsei ar fi mai constructivă şi mai eficientă.
Acest lucru apare într-o formă simbolică la finalul filmului când are loc întâlnirea dintre Tată şi Fiică, Tatăl reproşându-i Fiicei enorma aroganţă de care dă dovadă prin faptul că, iertându-i mereu pe oameni, se plasează inconştient la un nivel etic superior, subestimându-i pe semeni, nedându-le şansa de a fi pedepsiţi pentru faptele lor, de a suferi şi de a evolua astfel în plan moral, ceea ce e formă majoră de aroganţă. A ierta devine astfel cea mai mare aroganţă.  Se poate observa din nou o critică subtilă la adresa creştinismului, religia iertării şi a milei prin excelenţă, care îi face pe oameni, cum ar spune Nietzsche, nişte fiinţe slabe.
Soluţia salvatoare nu e, aşadar, Iertarea, ci Pedeapsa. Viciile, păcatele şi fărădelegile nu trebuie tolerate, ci pedepsite, deoarece a-i ierta mereu pe oameni înseamnă a-i infantiliza şi a-i plasa la un nivel etic inferior. Aşa că Grace, care-şi pierduse orice speranţă în ceea ce priveşte salvarea oamenilor, a început să vadă totul într-o altă lumină, înţelegând că trebuie să îndrepte cât mai repede lucrurile „pentru binele umanităţii şi al ei înşişi.”
Finalul filmului e unul şocant, zguduitor şi apocaliptic. Se dă foc oraşului Dogville, care arde şi e distrus din temelii, asemenea cetăţilor Sodoma şi Gomora, ca urmare a decadenţei, păcatelor, fărădelegilor şi limitei inferioare la care omul poate ajunge din punct de vedere moral. Mântuirea şi Salvarea au loc, aşadar, prin focul purificator, singurul care poate distruge răul de la rădăcină, singurul care permite renaşterea din propria cenuşă. Şi aşa cum din cetatea Sodoma doar familia nepotului lui Avraam a fost salvată, tot aşa, singurul supravieţuitor din Dogville rămâne câinele Moise, ceea ce trimite tot la conexiunea cu Legea Veche şi la  ideea unui paznic sau păzitor fidel al Tablelor Legii.
Aşadar, purificarea răului, aşa cum reiese din filmul Dogville, nu poate avea loc prin Iertare, cum propune creştinismul, religia Iubirii, a Iertării şi a Întoarcerii Celuilalt Obraz, deoarece a ierta şi a înţelege la nesfârşit îi handicapează şi îi infantilizează pe oameni din punct de vedere moral, nedându-le şansa ca prin pedeapsă să conştientizeze şi să sufere, durerea, suferinţa, pedeapsa fiind unităţi de măsură foarte bune în absenţa cărora oamenii îşi pierd busola şi devin nişte monştri. Iată de ce singura soluţie viabilă rămâne Răzbunarea şi Pedeapsa, singurele care-i dau omului posibilitatea să conştientizeze, să se schimbe, să plătească aici pentru faptele lor şi să evolueze astfel moral. Şi aceasta deoarece oamenii conştientizează greşeala şi răul doar dacă sunt pedepsiţi. În opoziţie cu pedeapsa, iertarea creştină e văzută ca cea mai mare aroganţă, ca nivel etic ideal la care omul neputându-se ridica devine o simplă utopie ce sfidează realitatea şi legile ei naturale.
Şi totuşi, legea nouă, a Iubirii şi a Iertării, a apărut tocmai din pricina limitei şi miopiei legii vechi, miopie ce se traduce prin faptul că, acţionând doar în sensul acelui „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, adică doar în sensul pedepsei şi al răzbunării, acest lucru nu face decât să permanentizeze conflictele şi orbirea dintre oameni. Iată de ce merită să medităm constant asupra acestei dificile pro-
bleme a răului, nu în sensul eradicării lui printr-o soluţie sau alta, de tip pedeapsă sau iertare, ci prin integrarea şi armonizarea lor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper