Iepurele din pălărie sau cum am descoperit Infinitul

Un articol de Maria Ioana Pastramă

Aveam cam cinci ani când mintea a început să-mi freamăte. De la aceeaşi vârstă am şi primele amintiri închegate în imagini vizuale continue. Grădiniţa unde mergeam în fiecare zi la ora 7, cu nisip în curte şi un fel de mausoleu dedicat probabil celui care a clădit-o, o construcţie cilindrică cu o deschizătură de statura unui om mic în faţă, pe care noi o foloseam ca navă spaţială. Rochia roşie de catifea, pe care o purtam doar la serbări, şi bretonul pe frunte tuns de mama. Bunicul, care venea să stea cu mine după grădiniţă şi pe care în fiecare zi îl întâmpinam cu întrebarea „Ce mi-ai adus?“. După masă îmi pregătea un castron cu mere curăţate de coajă şi tăiate cu grijă şi mă învăţa să construiesc clădiri din piese de lemn aduse de el.
Apartamentul nostru era într-un bloc din cartierul Balta Albă din Bucureşti. Se numea blocul W1, o denumire pe care nu o înţelegeam, dar pe care o învăţasem ca pe o poezie: „dubluvedoi“. Mai târziu m-am întrebat: de ce W? Toate blocurile din jur erau L. Prietena mea cea mai bunã de atunci, Alice, stãtea în blocul L13. Vis-à-vis de noi, blocul care era atât de aproape de al nostru, încât îi puteam vedea pe vecini în bucătărie, vara, topindu-se de căldură cu toate geamurile deschise, era şi el un L. Doar al nostru şi cel din spate, despre care mama spunea cã ar fi mult mai puţin rezistent la cutremur, erau W. Al nostru, W2, cel din spate, W1.
Vara ne jucam în grădina blocului W1. La W2 plantau flori şi ne temeam de vecinele cu părul mov care ieşeau la balcon, la primul sunet de copil în grădină, şi ţipau la noi să plecăm de acolo. Grădina de la W1, însă, era destul de părăsită, avea câţiva copaci şi câteva tufişuri misterioase, în rest era tărâm numai bun de cutreierat şi plin de comori. Cretă cu care puteam desena şotronul, monezi, nasturi, frunze şi pietre ciudate, toate se găseau în grădina aceea imensă, în care mergeam în fiecare zi la „cumpărături“. Unul dintre noi făcea pe vânzătorul de comori, ceilalţi plăteau în frunze. Din când în când, aveam nevoie de ceva de acasă şi, pentru că stăteam la etajul 8, strigam din faţa blocului „Mamaaa! Aruncă-mi şi mie…“ (mingea, creta, coarda…) Şi acum mă întreb cum ştia mama că o strigam chiar pe ea şi cum ieşea la balcon imediat de fiecare dată.
Iarna, posibilităţile de joacă erau limitate şi, dintr-un motiv sau altul, chipul prietenilor de la bloc e legat doar de bluze subţiri de in, soarele şi praful după-amiezelor de vară. Din când în când, mergeam în parc cu sania şi purtam un fular peste gură, legat bine la spate, care mi se lipea de buze şi de nas. Altfel, petreceam mai mult timp în casă, cu păpuşile şi cu casetele cu desene animate. Uneori, mă plictiseam teribil şi mă simţeam tristă. E ciudat să auzi de un copil de cinci ani trist, dar mi se mai întâmpla să stau degeaba şi atunci mă gândeam. Poate atunci am realizat, pentru prima oară, ce înseamnă activitatea mintală intensă, accelerată, ca o maşinărie care, fără materialul de lucru, merge în gol şi se macină singură.
Îmi amintesc cum stăteam în patul meu pe care bunica îl denumea, impropriu, „recamier“. Adeseori, noaptea nu puteam să adorm. De asemenea, poveştile pe care le auzeam vara la ţară, despre demoni care locuiau pe dealuri şi vecine care făceau farmece cu broaşte „de pe gârlă“, îmi rămâneau întipărite în minte tot anul şi nu mă lăsau să dorm noaptea cu lumina stinsă. Aşadar, stăteam în pat, cu faţa spre fereastră, şi îmi imaginam lucruri care mai de care, jucării, păpuşi, poate acea bucătărie pentru păpuşi pe care mi-o doream de Crăciun. Apoi m-am gândit la un iepure într-o pălărie. Ca în spectacolele de magie, un joben negru, din care magicianul scoate un iepure. Şi dacă acest iepure are în cap o pălărie? Ca oricărui amator de desene animate în vârstă de cinci ani, mi se părea natural ca un iepure să poarte un joben negru peste urechile lungi. Şi dacă acest joben este ca primul joben, cel al magicianului, dar mai mic? Da, aşa ar fi normal. Şi dacă în acest joben se găseşte un alt iepure, mai mic? Şi dacă iepurele acela mai mic poartă şi el un joben, mai mic, din care iese un iepure  şi mai mic… La început, am urmărit firul gândurilor cu conştiinciozitate, fiind convinsă că, la un moment dat, se va opri. Cu siguranţă, pălăria aceea va deveni atât de mică, încât iepurele nu va mai avea loc in ea. Dar când? Trecând de la iepure mic la iepure şi mai mic şi de la o pălărie la alta, mi s-a părut ca nu voi putea opri niciodată acest truc magic, şi atâta vreme cât va fi o pălărie, va fi şi un iepure în ea. Când se opreşte? Cum să fac să opresc gândul? Îmi amintesc că, intuitiv sau nu, din ameţeala gândului recursiv sau nu, am văzut cu ochii minţii o spirală colorată, care se învârtea la nesfârşit. Mi s-a făcut frică. Poate am şi plâns. Am fugit la tata, care le ştia mereu pe toate şi avea dreptate întotdeauna, şi l-am întrebat pe el: „Când se termină?“. „Niciodată“. Cum niciodată? Aşa ceva nu există. Trebuie să se oprească, spirala trebuie să aibă un capăt, cândva trebuie să existe o uşă încuiată, un perete pe care să scrie „Sfârşit“. Oricâte piedici am încercat să-i pun în minte, orice pălărie tot avea un iepure în ea, care, dacă avea şi el o pălărie, făcea gândul să urmeze la nesfârşit.
Mai târziu, când stăpâneam numerele mari, obişnuiam să număr până adormeam. De multe ori, în şcoala primară, aveam insomnii. De vină erau, probabil, tot poveştile de la ţară, dar şi faptul că la ora 9 trebuia să fiu în pat, când nu-mi doream decât să mă uit la televizor cu părinţii sau să desenez. Citeam puţin în pat, după care încercam să adorm şi, văzând că nu am sorţi de izbândă, începeam să număr. La început oi sărind gardul. Apoi, efortul de a le vizualiza una câte una era atât de mare, încât treceam pur şi simplu la numărat. Scopul meu (pe termen lung) era să „termin“ numerele. Am început aşadar să reiau numărãtoarea de unde rămăsesem cu o seară în urmă, ca să fiu cu – ce credeam eu cã ar fi – „un pas mai aproape“ de izbândă. Am ajuns poate la 3.000, 4.000, dar, de fiecare dată, nu mă simţeam nicicum mai aproape de final. Să nu mă înţelegeţi greşit, ştiam că există numere de ordinul milioanelor, auzisem de ele, la şcoală, în preţurile maşinilor, poate şi făcusem operaţii cu ele. Dar, cumva, aveam o senzaţie lăuntrică ce îmi spunea că, dacă încep să număr, cu răbdare, din unu în unu, nu va trebui să ajung până la acele misterioase milioane, pentru că, pe drum, se va întâmpla ceva miraculos – ceva ce nu se poate ghici şi nu poate fi pregătit sau ştiut dinainte să încep să număr – şi voi ajunge la sfârşitul numerelor.
Şi mai târziu, să fi fost poate la liceu, am aflat că „infinit minus 1 egal infinit şi infinit plus infinit e tot infinit, ceva împărţit la infinit tinde la 0 iar infinit pe infinit nu se poate calcula“. Adică infinit împărţit la infinit nu e egal cu 1. Multă vreme m-am gândit: de ce? Dacă Infinitul e ceva de o mărime ce nu o putem cuprinde cu mintea, Infinitul este propriu fiecăruia dintre noi, aşa cum mintea şi spiritul ne sunt proprii nouă şi numai nouă. Adică, fiecare cu Infinitul său. Atunci, în sistemul meu de „coordonate“ (sau „în sistemul meu de valori“), există acest Infinit definit de mine, care îmi este unic mie şi numai mie; atunci, presupunând o anumită consecvenţă a conceptelor proprii, nu este el egal cu el însuşi? Atunci Infinitul „meu“ împărţit la Infinitul „meu“ nu este egal cu 1? Nu ar trebui menţionat în manualele şcolare că Infinitul „nostru“ (cel colectiv, o medie difuză a tuturor Infinitelor individuale, acela „popular“, acceptat de mase) împărţit la el însuşi nu este 1, dar Infinitul „meu“, individual, pe care îl deţin înăuntrul meu şi este al meu propriu, ca o părere, ca o valoare sau o imagine, este identic cu el însuşi, iar împărţirea de mai sus este egală cu 1?
Şi astăzi mă gândesc uneori: nu ne-am linişti cu toţii puţin mai mult dacă am lua în considerare această definiţie? Poate copiii care ar descoperi iepurele din pălărie nu ar mai fugi la părinţi plângând şi spiralele Infinitului nu ne-ar mai speria, pentru că Infinitul ar fi al nostru, propriu. Ca şi cum l-am adopta şi l-am îmblânzi. Apoi l-am hrăni în fiecare zi cu gânduri şi reflecţii şi el ar sta cuminte, tolănit în sistemul nostru de coordonate (valori) şi ar trăi în tihnă la căpătâiul nostru.
Eu, însă, nu am reuşit să-l îmblânzesc. Această simplificare a lumii ar fi un lux pe care nu mi-l permit. Infinitul este încă un superb exemplar de animal sălbatic, ce stă maiestuos în cuşca lui, şi pe care îl contemplez de departe. De fiecare dată când încerc să mă apropii de el, îşi dezveleşte fioros colţii şi mă trimite înapoi la locul meu, parcă vrând să-mi arate cine pe cine stăpâneşte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper