Hooopaaa!!!

Iată deci că s-a adăugat în calendarul sărbătorilor naţionale o zi festivă: Ziua Românilor de Pretutindeni. S-a recunoscut, aşadar, oficial că suntem câtă frunză şi iarbă, pe unde nu te duce mintea, pe tot pământul. şi nu numai că fiinţăm, dar cã merităm chiar să fim şi sărbătoriţi.

Şi iată că Preşedintele nou ales ne adresează un salut cu acest prilej. Gestul e frumos. Conţinutul salutului, însă, mai că te aruncă într-o stare de euforie. Păi de când nu am mai auzit noi, românii din ţară şi de pretutindeni, să ni se promită de către un om din prima linie „respect pentru muncă şi carte“?
Respect pentru carte??? Uite vorbe de care ne dezobişnuiserăm cu desăvârşire. Nici nu mai credeam că există decât în poveştile bunicilor şi ale străbunicilor noştri. Cine mai avea respect pentru carte la vârful piramidei în ultima jumătate de secol?
Oamenii cu carte din ţară trăiesc de multă vreme ca vai de ei, umiliţi de bogaţi, săpaţi de mediocri, batjocoriţi de debilii mintal. Românii cu carte din străinătate nu pot să-şi explice, oricât s-ar încrâncena, de ce prestaţia lor nu a fost acceptată în ţară, de ce pentru ştiinţa lor au fost obligaţi să îşi ia lumea în cap, de ce cu talentul lor au contribuit la patrimoniul cultural al altor neamuri, ducând în suflet până la moarte povara întrebărilor fără răspuns.
Şi, deodată, nouă, românilor de pretutindeni, ni se aruncă nada: avem vasăzică o ţară unde se fac eforturi să ne putem întoarce, fiindcă aici va exista respect pentru muncă şi carte. Până atunci, spune Preşedintele, ei, românii de pretutindeni, „să continue lucrurile bune pe care le fac“.
Îl rog pe domnul profesor Mircea Martin, pe care îl întâlnesc în Bucureşti, la Târgul de carte Gaudeamus, să-mi recomande câteva nuvele din Rebreanu mai puţin cunoscute. Îi spun că sunt preşedinta unei societăţi culturale din Atena, că în cadrul acestei societăţi funcţionează un atelier de traduceri literare, că am scos Caragiale şi Istrati în limba greacă şi că acum ne pregătim să scoatem un Rebreanu.
„De ce nu scrii niciodată nimic despre ce faceţi acolo?“, mă întreabă, auzindu-mă, Angela Martin, distinsa editoare şi eseistă, cu care colaborez de o vreme.
Mi-e ruşine să-i spun. Dar trăiesc de mulţi ani cu sentimentul că nu interesează pe nimeni. Că, dacă spun, ori nu se aude, ori mi se ia în nume de rău: adică, uite, se grozăveşte. Peste „lucrurile bune“ pe care le fac cei din diasporă avem sentimentul că se aşază de ani şi ani o ceaţă a nepăsării. Aşa cum, mai recent, peste vreo şase, şapte volume Rebreanu traduse şi editate de Jean Louis Courriol în Franţa, s-a aruncat, la un seminar din Bucureşti, o privire apoasă. Erau întinse pe masa din faţa traducătorului, la vedere, dar parcă nu le vedea nimeni. Prima soprană a operei din Istanbul, o româncă a cărei fotografie stă pe panouri cât tot peretele în oraşul cu douăzeci de milioane de locuitori, îmi spune că nu a fost niciodată invitată să cânte în ţară. Din când în când apare câte o echipă de filmare de la posturile pentru cei plecaţi, ne caută într-un mare zor şi o iritantă fuşereală, e limpede că până la întâlnire habar n-au avut de noi, deşi paginile de internet le stăteau la îndemână, ne obligă să răspundem la câteva întrebări lăcrămoase („dorul de ţară“) şi cu asta basta.
Şi medicii noştri lucrează în spitalele mari ale lumii… şi savanţii noştri contribuie la ştiinţa secolului… şi…
Acum vine însă preşedintele ţării şi le spune celor din diasporă să continue lucrurile bune pe care le fac, fiindcă ţara se pregăteşte de respect pentru muncă şi pentru omul cu carte. Aş vrea să-i spun să conteze pe noi. Şi, ca să nu fie vorbă-n vânt, mă îndemn să-i răspund Angelei. Şi să scriu mai pe larg despre ceea ce facem noi, o mână de intelectuali stabiliţi la Atena.
Aniversăm zilele astea zece ani de când ne-am constituit într-o societate. În timp, societatea s-a structurat, s-a organizat, s-a profesionalizat. Avem un atelier de traduceri literare şi suntem la a treia carte (literatură clasică românească necunoscută în Grecia); avem un atelier de cercetări sociologice, facem studii despre emigraţia românească din sud-estul Europei, publicăm în revistele de profil şi participăm la congrese internaţionale (Pamplona, Barcelona, Istanbul, Sibiu, Rhodos, Alba Iulia); avem un cerc de lectură în care prezentăm mari scriitori români contemporani (Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop, Ioan Groşan, Marta Petreu) alături de scriitori greci şi de laureaţii Premiului Nobel din ultimii ani; avem un atelier de artă contemporană; şi în urmă cu un an am înfiinţat primul studio de teatru profesionist din diasporă, cu stagiune permanentă. Jucăm cu o echipă de actori români absolvenţi de studii teatrale, aflaţi acum în emigraţie, Caragiale în limba română şi… Caragiale în limba greacă. Iar de patru ori pe an etalăm în faţa publicului cele mai importante realizări ale atelierelor, în spectacole multi-event-evening, în progamul cărora se adaugă conferinţe pe teme de actualitate socio-politică, concerte de muzică clasică, expoziţii.
Astea sunt „lucrurile bune“ pe care le facem. Cu mare trudă, cu încăpăţânare şi cu orgoliu. Şi le facem de zece ani, neplătiţi şi netocmiţi de nimeni. Eram la început o mână de oameni. Nu ne cunoşteam între noi, nu ne cunoştea nimeni. Acum, când cumpăr revista de informaţii culturale din Atena de la chioşcul de ziare şi văd spectacolul nostru anunţat printre celelalte reprezentaţii teatrale, spun că e bine. La fel când văd cărţile în librării. şi tablourile prin galerii. Şi numele noastre în volumele editate de congresele internaţionale de sociologie.
Deci, domnule Preşedinte, contaţi pe noi. Şi ajutaţi-ne să contăm şi noi pe ţară.
Iar celor „de pretutindeni“, dacă tot e să ne sărbătorim, vă dorim ce ne dorim şi nouă: să aveţi parte de gândul cel bun.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper