„Fuga din rai“ sau mitul reîntemeiat

Un articol de Constantin Coroiu

Fuga lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana a fost pusă cel mai adesea pe seama conflictului cu Sofia Andreevna. O judecată bazată, desigur, şi pe faptul că în toată tragica aventură de zece zile, de la Iasnaia Poliana la Astapovo, fugarului îi era teamă că soţia sa va afla itinerariul şi va veni după el. Cum s-a şi întâmplat, cu toate măsurile de secretizare luate de Lev Nikolaevici şi credincioşii săi însoţitori. Era, se poate presupune, şi o teamă de sine însuşi, căci se va fi gândit că, odată ajuns din urmă de Sofia Andreevna, ar fi putut ceda, impresionat de crizele ei, fiind astfel tentat să se întoarcă. Dar asta se înscrie în şirul lung de speculaţii generate de evenimentul ce a surprins şi a creat o puternică emoţie în întreaga lume. În monumentala biografie Fuga din rai, despre care am scris aici şi săptămâna trecută, Pavel Basinski avansează mai multe ipoteze, toate valabile întrucât sunt susţinute cu argumente bazate pe varii mărturii şi pe analiza amplă şi amănunţită a faptelor. Una este dintre cele ce depăşesc stadiul de ipoteze. Tolstoi a fugit de lume, mai exact de imensa sa popularitate, de celebritatea lui: „La începutul anilor 1980, Tolstoi se depăşeşte pe sine însuşi. El nu mai este doar soţ şi scriitor. Tolstoi devine o colosală autoritate spirituală, a cărei influenţă în Rusia este comparabilă numai cu autoritatea ţarului şi a Bisericii Ortodoxe. Autoritatea sa, nu numai în Europa şi America, dar şi în Orient, în toate ţările budiste, hinduiste şi musulmane, creşte precum o avalanşă de zăpadă. El se transformă într-un filozof da talia lui Lao Zi şi Confucius, Schopenhauer  şi Nietzsche. Zece ani mai târziu, valuri de pelerini de pretutindeni vin la Iasnaia Poliana, vin la învăţătorul lor, la marele înţelept“. Conacul natal de care se lega tot ce ţinea de viaţa, opera şi sufletul lui Lev Nikolaevici („Fără Iasnaia Poliana mea mi-e greu să-mi imaginez Rusia şi relaţia mea cu ea. Poate că fără Iasnaia Poliana o să văd mai bine legile de care are nevoie patria mea, dar n-o să ajung s-o iubesc pătimaş!“) este literalmente asaltat de oameni de toate vârstele, de naţionalităţi diferite şi de cele mai diverse condiţii: sociale, morale, intelectuale, profesionale. Veneau la Iasnaia Poliana studenţi, muncitori, ţărani „care îşi pierduseră speranţa că vor afla sensul vieţii“, dar şi oameni de cultură, artişti, militari, ca la un mare duhovnic, care, notează biograful, nu era duhovnic şi care, el însuşi, considera că viaţa e un nonsens. Veneau câteva zeci pe zi, ceea ce nu era doar obositor, dar şi contravenea concepţiei lui Tolstoi despre lume şi viaţă, cu o formulă tocită, dar pe care Pavel Basinski o foloseşte cum nu se poate mai adecvat.
Personajele ce au marcat profund destinul lui Tolstoi şi care par chiar mai romaneşti decât multe dintre cele ce au intrat în romanele sale, unele „fără eforturi de redactare“ precum, de pildă, ca să mai amintesc un exemplu pe lângă cele din prima parte a acestor însemnări, vărul scriitorului Anatol Şostak, devenit Anatol Kuraghin din Război şi pace, sunt mai ales Sofia Andreevna şi Vladimir Treţkov, personalitate complexă, figură charismatică, pe cât de bizar, pe atât de fermecător amestec de înger şi demon – înger pentru Tolstoi, demon pentru soţia sa –, responsabil, aşa-zicând, în bună măsură de atmosfera conflictuală din sânul tribului de la Iasnaia Poliana. şi totuşi, Sofia Andreevna, mereu bănuitoare, dominatoare, „veşnic preocupată de latura materială a familiei“, şi-a găsit în Treţkov, fără să-şi dorească şi poate fără s-o recunoască, omul care să o provoace şi să o completeze în unele acţiuni şi iniţiative salutare privind editarea şi difuzarea operei lui Tolstoi. Treţkov a înfiinţat special pentru idolul său o editură şi „a desfăşurat o campanie de masă pentru traducerea şi editarea lui Tolstoi în străinătate“. În Anglia, de pildă, a iniţiat proiecte editoriale şi jurnalistice în exclusivitate pentru Tolstoi. A fost cel care s-a preocupat de soarta manuscriselor marelui romancier, de păstrarea şi conservarea lor pentru viitorime, la Muzeul Rumianţev şi apoi la Muzeul de Istorie.
Pavel Basinski defineşte magistral relaţia dintre Tolstoi şi cel mai apropiat  om al său, de la o vreme mult mai apropiat în comparaţie cu membrii familiei, o relaţie indubitabil psihanalizabilă: „Avem de-a face cu un paradox. Recunoscându-şi locul de «slujitor» lângă Tolstoi, Certkov îşi arogă dreptul de a-i pretinde să se poarte ca «stăpân». Chiar îi pretinde. «Stăpânul» în cazul de faţă nu este un simplu stăpân, ci Dumnezeu. Dumnezeu nu are şi nu poate avea soţie. Aşa încât Certkov deplânge singurătatea lui Tolstoi în familie, dar nu poate pricepe cum de Lev Nikolaevici are parte de bucurii în familia sa“. Analiza faptelor şi a tuturor mărturiilor – jurnale, memorii, alte scrieri confesive – dar şi a romanelor, nuvelelor şi povestirilor lui Tolstoi, îl conduce pe biograf la concluzia că neînţelegerile şi, în cele din urmă, conflictul mai mult sau mai puţin deschis dintre Certkov şi Sofia Andreevna vine din faptul cã amândoi erau firi despotice, care nu concepeau să-şi împartă „locul alături de Tolstoi“, locul în sufletul său, chiar dacă acesta era „nemărginit şi ajungea pentru toţi“. Fiecare dintre cei doi îl voia numai pentru sine. E de înţeles ca un astfel de conflict să tensioneze dramatic relaţia dintre soţi până la o gravă deteriorare. Nu numai Sofia Andreevna era revoltată de comportamentul „învrăjbitorului“, cum îl considera ea pe Treţkov, ci, de la un punct încolo, şi alţi membri ai familiei, care îl priviseră cu simpatie şi cu admiraţie pe cel ce, altminteri, avea destule calităţi ca să trezească asemenea sentimente. Nu mai departe Maria, una din fiicele scriitorului, care fusese impresionată şi cucerită chiar de ţinuta şi farmecul aristocratului personaj, „agent“ al tatălui său, se nelinişteşte şi nu mai vede cu ochi buni rolul „slujitorului“, părându-i-se că, prin excesul său de zel, îl priva, pur şi simplu, pe „stăpân“ de libertate, fiindcă îi controla până şi corespondenţa. „Slujitorul“ devenise, în fapt, stăpânul „stăpânului“. Din naraţiunea şi analiza lui Pavel Basinski am putea crede, şi nu fără temei, că dacă n-ar fi fost permanenta neîncredere şi intolerabilul amestec în familia scriitorului, Certkov ar fi putut colabora benefic cu Sofia Andreevna, cu fiii şi fiicele lui Tolstoi. Acest personaj e mai mult decât unul romanesc. Uimesc forţa sa de persuasiune şi siguranţa cu care îl dirijează subtil, dar extrem de eficient pe „stăpân“. Sigur, era în relaţia lor şi o dependenţă reciprocă, potenţată de comunicarea profundă în plan spiritual. şi nu e vorba doar de unitatea de vederi privind credinţa, religia, divinitatea, ci de o viziune mai largă, de o filosofie, de un mod de a privi lumea, existenţa şi condiţia umană. Faimoasa scrisoare a marelui romancier având ca subiect plecarea, retragerea (fuga!) din lume, reprodusă de Ivan Bunin în cartea sa Eliberarea lui Tolstoi, din care citează şi Pavel Basinski, este una din dovezile peremptorii. Autorul ei abordează complicata problemă a plecării cu o extraordinară simplitate şi economie de cuvinte, oferind o temă de studiu, de reflecţie, filozofilor şi teologilor. Numai un geniu ca Tolstoi, comentează biograful şi exegetul lui, poate conferi Sens (cu majusculă) „unei fapte excentrice pornită dintr-un banal conflict de familie…“. Scrisoarea, observă Basinski, exprimă şi legitimează o anumită filosofie: „…cum pleacă hinduşii pe la 60 de ani în păduri, cum vrea orice bătrân religios să-şi închine ultimii ani lui Dumnezeu, iar nu farselor, calambururilor, bârfelor, tenisului, aşa şi eu, păşind în al 70-lea an al meu, îmi doresc din toate puterile sufletului această linişte, singurătate şi un acord, fie şi nu unul deplin, dar nici un dezacord strident al vieţii mele cu credinţele şi cu conştiinţa mea“. Da, însă, scrie biograful, schiţând un portret psihologic: „Tolstoi nu era «hindusul» acela pe care-l ştiau toţi că renunţă la lume şi pleacă în codri. El avea firea complicată a rusului, era puternic şi slab, încăpăţânat şi sentimental, înţelept şi gelos, blând, delicat şi uneori de o duritate mergând până la absurd“.
După lungul şi captivantul excurs, desfăşurat pe mai multe planuri narative, privind viaţa, opera şi epoca lui Tolstoi, întreprins cu scopul declarat de a pătrunde misterul fugii marelui scriitor din „raiul“ de la Iasnaia Poliana, Pavel Basinski se vede nevoit să-şi încheie aventura pe cât de fascinantă pe atât de dificilă cu ceea ce numeşte „definiţia atotcuprinzătoare“ a Sofiei Andreevna: „Ce s-a întâmplat este de neînţeles şi va fi pentru totdeauna de nepătruns“.
Prin urmare, povestea fugii lui Tolstoi nu se va sfârşi niciodată. În definitiv, important nu e atât să ne explicăm ce s-a întâmplat, ci că ea, fuga lui Tolstoi, a devenit de mult un mit. Un mit pe care orice repovestire de anvergura celei a lui Pavel Basinski nu face decât să-l reîntemeieze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper