Formula BAS

Un articol de Alex Ciorogar

Bogdan-Alexandru Stănescu, Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, Editura Art, Bucureşti, 2013.

 

Ne aducem aminte de răfuiala din primăvară – un soi de ceartă din condei a Anticilor cu Modernii iscată de însuşi Nicolae Manolescu – atunci când Andrei Terian şi Paul Cernat au fost, într-un sens, aliaţii lui Bogdan-Alexandru Stănescu, moment important, de altfel, fiindcă a marcat, aproape oficial, un soi de turnură, o desprindere de vechea gardă în materie de critică literară. Nu doar că face valuri, însă s-ar putea chiar spune că Bogdan-Alexandru Stănescu e pe val, fiindcă, intrând de doi ani încoace într-un perpetuum mobile scriitoricesc, tânărul comparatist a dezvoltat un impuls creativ impresionant, debutul poetic din 2012 fiind întregit acum de un al doilea volum de poezii. Strecurat între cele două stă volumul de eseuri din 2013. Nici nu mai pun la socoteală activitatea sa de cronicar, editor ori traducător. Dacă în epocă lupta culturală împotriva puterii politice purta masca anti-teoriei, bunul-simţ ne îndeamnă azi la regândirea acestui raport, astfel încât e limpede că democratizarea câmpului literar a fost urmată îndeaproape de polarizarea internă a acestuia. BAS pare a fi stegarul celor îndreptaţi împotriva corporatizării sferei literare şi, în acelaşi timp, anacronicul preopinent al unei culturi literare obsolescente în „noua ordine internaţională“.
Care (mai) e rolul criticii literare azi?
Dezbaterile despre rolul criticii literare au oscilat în a o plasa în categoria activităţilor ce ţin de domeniul public, pe de o parte, şi, pe de alta, de a o izola transformând-o într-o bulă auto-suficientă. Criticul literar de azi nu mai e intelectualul public de odinioară şi nici n-avem de ce să ne plângem. Într-o lume, cum ar zice Huntington, post-politică a clash-ului civilizaţional în care europeanul domină în faţa naţionalului, în care universalul e singura şansă a regionalului, toate discuţiile despre construcţia canonului de mâine cu scriitorii de azi devin marca unui tip de discurs periculos sau pur şi simplu demagog.
Două sunt fenomenele pe care le-aş descrie, pe scurt, pentru a încadra gestul, iată, extrem de îndrăzneţ al lui BAS. Unu la mână, rolul Criticului începea, în urmă cu aproximativ 50 de ani, să fie redefinit în relaţie nu atât cu un autor, cât cu un public cititor, iar dacă în secolul XX ecoul transformărilor ştiinţifice şi tehnologice era mai lesne de perceput în schimbările ce aveau loc la nivel narativ, decât în modificările, reale şi ele, din rândul cititorilor, era digitală e mai transparentă ca oricare în ce priveşte conştiinţa publică şi metamorfozele ei. De la mic la mare, de la scurtele review-uri de pe Amazon la Like-urile şi comment-urile de pe Facebook, de la secţiunea „Părerea cititorilor“ prezentă pe toate site-urile editurilor literare la Twitter, publicul emite, fără constrângeri şi liber de convenţii, opinii şi judecăţi de valoare (care mai de care mai valoroase), construind o reţea „critică“ alternativă, diferită de cea a Criticului serios, interesat de implicaţiile morale, culturale şi, în fond, social-politice ale literaturii, acela a cărui misiune e, sau cel puţin era până nu demult, stabilirea de noi standarde estetice. Or, aşa stând lucrurile, e evidentă postura ridicolă, montajul butaforic al Criticului, nostalgic ce-i drept, care încă joacă rolul unui Arbitru cultural. BAS reuşeşte să fenteze. Asumându-şi această pretenţioasă funcţie, el se pune la adăpost de toate acuzele printr-o simplă, dar ingenioasă mişcare – asumarea unei formule a intimităţii, cea a epistolei, ce nu e în mod normal şi aparent destinată publicului larg (o formă literară exersată, după cum ştim, împreunã cu Vasile Ernu). Doi la mână, noile tehnologii şi instrumente digitale au modificat în mod definitiv şi dramatic obiceiurile atenţiei noastre. Se vorbeşte chiar despre nevoia unei ecologii a atenţiei (Yves Citton). Windows, walls, dashboards, tabs, scroll-down, click – cam astea sunt noile spaţii şi gesturi ce încadrează obiceiurile lecturii în ziua de azi. Modificarea modului în care procesăm informaţiile îl obligă pe critic să-şi justifice într-un fel sau altul prezenţa în paginã. Iată motivele şi scopurile luptei sale. BAS ştie că pentru a supravieţui, criticul trebuie să (re)devină apostolul experienţei literare.
Mai e critica literară?
Din păcate, critica literară păstrează încă şi azi aspectul unei lupte pentru putere, o voinţă de impunere a propriei opinii drept axiomă. Departe de acestea, BAS pare convins că miza adevărată a criticii o reprezintă controlarea şi îndreptarea acestei puteri asupra cunoaşterii de sine. Convins şi de faptul că încă putem învăţa ceva despre condiţia umană prin literatură, autorul schiţează o serie de Q&A’s cu privire la societate, cultură şi morală răspunzând literaturii tot prin „literatură“. Simptomatică e aşadar insistenţa criticului de a forma, nu o singură dată, un Panteon personal în defavoarea unui Canon general. Citind, devenim asistenţii unei relecturi ambiţioase ce deplânge moartea lecturii adevărate, nabokoviene – un mod particular de a privi, de a gândi, de a simţi şi, în fond, de a trăi literatura (Marielle Macé propune şi ea o teorie a contopirii gesturilor şi formelor într-o stilistică a existenţei). Dincolo de analiza mecanismelor şi a rotiţelor ce determină forma frazelor, dincolo chiar de interogarea curentelor intelectuale din subteranele textului, BAS nu permite niciodată ca intenţiile autorului să-i pună în umbră propriile sale intuiţii, gusturi şi, în esenţă, propriul lui spirit critic. Cărţile se dovedesc a fi frazele unor mari curente culturale în care plonjează fără a sta pe gânduri. Aici, în mijlocul textelor, se simte cel mai bine. Aici, BAS capătă puterea de a surprinde dinamica ficţiunii şi de a retranscrie poezia din interiorul prozei. Nemaivorbind de ştiinţa secţionării, BAS are în dotare un detector al dinamicii imaginilor ce aduce aminte de virtuozitatea unui E. Papu. Autentică experienţă estetică, curiozitatea sa nestăpânită provoacă interesul nedisimulat al cititorului, explicaţiile oferind adesea impresia unor mizanscene subtil regizate. BAS transpune în pagină arheologia unei educaţii (unei paidei cum îi place să spună), motiv pentru care îşi expune pe tapet eroii, îşi demască influenţele. Aş reţine doar numele unei scriitoare şi jurnaliste de limbă engleză şi origine turcă, Elif Batuman, fiindcă de la aceasta împrumută BAS o anumită etică a scrisului ce vorbeşte despre importanţa travaliului dinaintea scrierii.
Inegal din motive evidente, volumul (din care aş reţine ca semnificative Frica (I), Trei povestiri şi Corecţiile postflaubertiene) propune o inedită teorie a manierismului, un model ezoteric al esteticii fragmentării format din noduri stilistice (ce au, crede BAS, un omolog în lumea reală – nodurile existenţiale), epifanii joyciene şi, în sfârşit, din poetica flaubertiană: „să percepi lumea prin ochelarii miopi ai literaturii“ – această lectură microscopică trebuie, în viziunea lui, aplicată vieţii de zi cu zi (aici se întâlneşte din nou cu acelaşi Citton ce vorbeşte despre „lectura actualizantă“). Cu toate acestea, ce remarci inevitabil e frumuseţea scrisului, locul de unde pleacă valoarea şi autoritatea textelor sale, concurând, de cele mai multe ori, paginile cărţilor despre care scrie.
Secolul
O altă calitate a volumului e aceea de a pune un autor şi o sensibilitate în relaţie cu alte timpuri şi literaturi (Cosmin Ciotloş le numeşte „grefe de sensibilitate“), fiindcă trădează, în mod inevitabil, modul în care o generaţie se raportează la sine şi, în consecinţă, cum se (auto)defineşte prin reprezentanţii ei. Atunci când nu o spune direct, reflecţiile sale aparent dezinteresate asupra lumii de ieri devin comentarii subtile la adresa contemporaneităţii. Anacronismul amintit şi mai devreme îi permite să perceapă, să pună mână pe propriul lui timp, cu toate că îl dispreţuieşte. Acum, e clar că aceste idei vin dinspre anumite zone alte teoriei dedicate reinterogării critice a relaţiei dintre istorie şi contemporaneitate, plecând de la gânditori precum Brecht, Benjamin, Agamben ori Badiou, însă motivul pentru care BAS alege să le ignore e mai puţin clar. Volumul e şi o încercare, în cuvintele autorului, de a înţelege tristeţile, frustrările şi psihozele unui secol.
Marea literatură?
„Whoever does not miss the Soviet Union has no heart, whoever wants it back has no brain“ (V. Putin) – asta e, ca să menţin metafora şi atmosfera Rusiei sovietice (atât de dragi lui BAS), relaţia cronicarului cu vechea, cu fosta literatură (e vorba, în genere, de modernismul înalt), un love-hate relationship în care dualitatea noului şi vechiului coexistă cu cea a prezenţei şi absenţei. O modestie combinată cu umor inteligent (nu vrea să se trezească „într-un om capabil de sinteză“) drapează întrebările incomode ce structurează fiecare scrisoare în parte. Uneori se dovedeşte dispus să dezvolte sugestiile colegilor mai mari (de la James Wood preia comparaţia Dickens-Franzen), alteori îi contrazice şi, câteodată, ne oferă în mod direct cuvintele corespondentului său. De pildă, reflecţia lui Osip cu privire la vieţile noastre ca nişte poveşti fără intrigă, aduce aminte de celebrul op ricoeurian Temps et Récit. De altfel, cartea poate fi citită şi ca o încercare de a plasa ideile esteticianului rus alături de acelea ale unui Valéry, Mallarmé ori Proust.
În sfârşit, dintr-o perspectivă tragi-comică, pesimist-ironică à la Woody Allen („În ciuda miilor de programe, de rezidenţe, în ciuda averilor cheltuite pe educaţie, omul e, fundamental, prost“), BAS ne spune ceva despre naţiune („Eroul nostru naţional e Perseu“), ne oferă o definiţie neortodoxă, însă convingătoare a poetului modern, ne spune, cu ajutorul inventatorului psihobiografiei în stânga şi autorul Lolitei în dreapta, de ce Tolstoi e mai bun ca Dostoievski şi, cel mai important, ne arată, fără prea multe eforturi, că marea literatură se naşte din marile întrebări ale vieţii: „Cum poţi lupta împotriva acelui cancer care-ţi roade măruntaiele când îţi ţii pentru prima oară copilul în braţe?“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper