Drepturile omului. Stop. Şi de la sobă

Mi s-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Într-un restaurant din Köln, am stat într-un grup, alături de un american. Era mare cât un elefant. Venise cu o echipă de filmare. Făceau un documetar. El era cameraman. Din vorbă în vorbă, ne-am spus cine suntem, de unde venim, ce ne-a fost dat prin viaţă şi ce am înţeles fiecare din ce ne-a fost dat. S-a mai băut, s-a mai povestit de una, de alta, eram oameni trecuţi de prima tinereţe, aveam amintiri. La un moment dat, americanul a privit fix înainte câteva minute şi lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Nu şi le-a mai putut stăpâni, a izbucnit în hohote, ţin minte că mototolea un colţ al feţei de masă şi se străduia pe cât putea să nu se dea în spectacol.
„Ştii, mi-a spus, eu stau aici de vorbă cu tine. Şi povestim despre filme, pe care tu le-ai văzut acolo, în ţara din care ai plecat, şi eu în America. Povestim despre meseriile pe care ni le-am ales, despre copiii noştri. Dar ce ai spune tu despre mine dacă ai şti că eu am luptat în războiul din Vietnam? Ce părere ţi-ai fi făcut tu, în ţara aceea a ta, dacă m-ai fi cunoscut atunci? Ce-aţi gândit voi, toată generaţia noastră, cei de prin alte ţări, despre americani? Cum ne mai puteţi crede când vorbim la tot pasul despre «drepturile omului», când generaţia Vietnamului încă mai trăieşte?“
Lacrimile lui m-au dat gata. N-am ştiut cum să-l consolez. Adică, poate că aş fi ştiut, dacă mi-ar fi dat mâna. I-aş fi spus că despre părerea celor din ţara mea nu merita să îşi facă griji. Fiindcă noi, acolo, în România, atunci ca şi acum, avem o părere foarte restrictivă despre  ceea ce se înţelege prin doctrina, atât de găunoasă, a „drepturilor omului“. Noi ne raportăm la concept, aşa cum în adolescenţa mea, tanti Marioara ne învăţa „valţul“.
Eram de vreo doisprezece ani când nevasta pompierului din comună, tanti Marioara, a hotărât că e bine să ne înveţe „dansuri de salon“. Era o femeiuşcă subţirică şi elegantă, venea de peste munte, de la Zalău. Or, la noi, doar ce spuneai Zalău şi priveai în sus, fiindcă toată lumea era încredinţată că acolo e emanciparea, acolo se ştiu lucrurile ca să fii domn.
Tanti Mărioara trăgea mobila la perete în bucătărie. Şi în zilele când bărbatul ei era „la unitate“, ne duceam la ea, vreo trei perechi, să ne înveţe „paşii“. „Valţul“ ştiam să-l pornim numai de la sobă. Ne aşezam în dreptul uşii de tuci, puneam un pas înainte, prin dreptul ferestrei ne răsuceam pe călcâie. Dacă nu reuşeam, tanti Mărioara ne readucea la poziţia iniţială: „Hai, un, doi, trei şi-o porniţi din nou de la sobă“.
Acea amintire, a spaţiului închis şi a dansului pornit de la sobă m-a urmărit toată viaţa. Totdeauna am trăit sub presiunea acestei fixităţi, a acestei raportări la realitatea lumii lipsite de anvergură. Noi ştiam să dansăm „valţul“ numai dacă îl pornem de la sobă.
„Nu mai plânge şi nu te mai zbuciuma“, îmi venea să-i spun americanului de lângã mine din restaurantul din Köln, eu în România niciodată nu i-am auzit pe intelectualii printre care mi-am făcut veacul vorbind despre Vietnam. Nu i-am văzut nici pe oamenii subţiri care ţineau la Facultatea de Filozofie pe care am urmat-o în anii ‘60-’70 să ia o atitudine faţã de ceea ce se întâmpla în lumea cea largă. Care drepturile omului, ce crime politice răsunătoare în lume, ce atitudine faţă de ele? Noi ştiam cine se mai schimbă pe la Ministerul Culturii, prin Comitetul Central, pe la Uniunea Scriitorilor, oamenii noştru deştepţi căzuseră cu capul în studiul unor figuri culturale ermetice, de elită, pentru a se distanţa de „valţul“ de la sobă. Tot ce auzeam la televizor ni se părea politică ieftină, propagandă. Până astăzi vorbesc cu o extraordinară personalitate a lumii artistice româneşti din acei ani cu care, ea din Elveţia şi eu din Atena, facem la telefon comentariul politic al zilei, amândouă doldora de informaţii şi de interpretări. Şi ni se pare uimitor faptul că ani de zile, acolo, în România, noi nu puseserăm mâna să citim un ziar.
Ei îi povestesc, fiindcă mă înţelege, cum prin 1987 am trecut odată în Olanda pe un pod căruia i se schimba numele, era rebotezat „Soweto“ şi eu am întrebat pe cineva ce înseamnă Soweto? Ce ştiam noi în România despre atentatul asupra lui Patrice Lumumba la belgieni (ajunsese la noi doar numele lui Brel), despre asasinarea lui Ben Barka la Paris (citeam Michel Buttor, La modification), despre Nelson Mandela, despre omorârea lui Steve Biko şi despre Apartheid? Când şi cum vorbeam noi despre „drepturile omului“, concept care prin alte părţi răscolea lumea?
Mi-au revenit toate aceste gânduri nu întâmplător. Ci asistând din nou la discuţii ale generaţiei mele, în România. Ale generaţiei mele, spun, şi nu a părinţilor şi bunicilor noştri. Care ar fi avut tot dreptul probabil, prin războaie, prin lagăre de-o culoare sau de alta, prin deportări, să ridice glasul pentru respectarea drepturilor omului. Dar noi? Martirajul de-a fi ascultat de Securitate când era limpede că erai împotriva sistemului? Faptul că te urmărea un fârţangău pus de strajă la poarta ta şi ţi se asculta telefonul (aşa cum i se ascultă, de altfel, acum şi doamnei Merkel, doar că ea nu ia premii ca victimă a încălcării „pricipiului fundamental“)? Faptul că erai schimbat dintr-un post de director în centru pe un post de director mai la o margine? Da, ne-a fost frig, ne-a fost frică, ne-a fost foame. Dar la premii de eroism n-avem dreptul. N-am fost martiri şi n-am fost eroi. Valţul nostru nu s-a dansat decât de la sobă.
În anul 1985, când am ajuns în Olanda, ziarele vorbeau despre o clinică de psihiatrie de la Paris, singura care trata cazurile de dereglare psihică a „boat-refugees“. Se constata că, după un tratament de lungă durată, cei care, pe mare, după luni de naufragiu îşi mâncaseră morţii sau se mâncaseră între ei, sfârşeau totuşi prin a se sinucide.
În 2014, trăiesc într-o ţară în care aproape zilnic se pescuiesc din mare cadavrele naufragiaţilor sirieni. Şi aşa mai departe. Nu ştiu cum e cu alţii, dar mie uneia emigraţia mi-a folosit la ceva. Eu, şi nu sunt singura dintre cei plecaţi, nu mai dansez „valţul“ pornind de la sobă.

Un comentariu pentru “Drepturile omului. Stop. Şi de la sobă”

  1. decembrie 4, 2014 la 5:22 pm

    Amy. Ana Maria C. Neagoe
    International Master in International Economic Relations, BEST EXPERT IN E.U. FUNDS, several post-graduate studies, 3 B.A.’s, 2 high-schools
    ro.linkedin.com/in/madiplomatamyneagoe
    Bvd,Ion Mihalache 325 bl.19 apt.9 etaj 2 sector 1
    Bucharest Romania

    December 4, 2014
    Senior Scientific Researcher
    Bd. Primăverii nr. 17, sector 1, Bucureşti
    Bucharest
    Dear Senior Scientific Researcher mr. ,
    please let me thank you for your honesty with me in this year, as the former political and diplomatic events in Romania, combined with those in my private life, have finally proved me that we will always share a common love for our country and a high respect for the professional laws, too. And contrary to our somewhat opposite religious views, I suspect my continuously transparent voting options about You remember that I chose to have in these years(except the last one), will always demonstrate the reason for I’ll always appreciate the healthy high brains and healthy bodies only, if they could prove me to rely on the rational Christian concepts which lay on the foundations of any from the Academic studies, in this world. If what we’ve been taught in the history classes within the discipline of International (Economic) Relations will be truthful about that, of course.
    As I remember that our communications do have a long history through the years and opposite to the reality I have never been trained as a spy in my life, please let me hope that you’ll continue to help me with my private preferences into a practical and desired manner for me, this time. And I know you cannot decide in place of our Romanian never-professional, corrupted, unlawful and rude policy-makers as I can’t too, but it appears you will always have the life I have never had in my life as it should have been and be, and please let me assure you that my former accident have never been the real reason for that. Which makes me develop a not-‘Left’ thinking contrary the majority from all nations does have, at all.
    In opposition with these, I am afraid my continuously preferential and cultured-pretentious ‘Right’ ideology has never helped me to reach my human and female common goals, in the same time I keep on encountering the same personal complex problems in life, contrary my legal status and the continuous integrity I proved in my actions and thinking. And here you are experienced better than I am, with the geopolitical influences which keep on destroying my private life, in its whole.
    As I’ll always stay for the well-coordinated and technocrat Capitalism by the laws of honest high education rather than the money only, please let me wonder which will be the reason for you don’t help me to get rid of the persons and situations I have always disliked and I’ve continuously met in my daily life through all these years, as all these appear to know a lot from my private intentions and personal actions, which is a situation that clearly violates my rights of independence and different international and Romanian laws, which deal with the rules of honest competition and my private security, to which I’m entitled because of my high status, and also the social assurances anyone has.
    In these circumstances where I remember I’ve had different more wealthy young colleagues and I’ve met rich handicapped and ethnics who had access to high political, private organizations and diplomatic institutions like yours is, among the common or the same low-educated persons I’ve met everywhere in my life, could you please be so kind and help me to start developing the material and professional independent life I’ve gave my life and very young health for, in the same time I can prove it is unfair that I don’t have the common money to make me pay for the ‘bedroom toys’ or the full private and real support to go party or have needed relaxation times in the clubs, as I’m fond of and experienced with these, too. But in exchange with these, I keep on being obliged to support the views and private ideologies of the envious, the handicapped, the ethnic, the elders, the jealous, the policy-makers and those of the common people from Romania and elsewhere, too.
    Which will always make me be ‘2 or many in 1 person only’ and will never let me be who I’ve really ‘fought’/worked hard all of my life, to become, in this Western and not-Communist large society.
    But this is the 3rd year when I’m asked to bear out the same things in order to get a ‘certificate of handicap’ in order to get my demi-free medical rights in this country and elsewhere too, while I’m obliged to demonstrate for free that I can wear high heels but stilettos instead, and I can’t run out like a common runner does, in the same time I have little issues with the coordination of one from my fingers from the left hand, with results in the way the idiot and corrupted males with their relatives, co-workers and ordinary ill-minded people perceive the missing of my right ovary, indeed.
    Would you please start to help me having in practice the business and diplomatic with private life I’ve worked for it all my life as you did too,
    Sincerely,
    Amy Neagoe
    International Master in International Economic Relations, Multiple licensed and Expert in European funds(and always poor, discriminated and badly financially supported during my classes and examinations for reaching these titles, too)

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper