Dimitrie Cantemir, europeanul

Un articol de Dan Berindei

Dimitrie Cantemir este o personalitate singulară printre principii români. El nu a marcat istoria poporului său printr-o lungă domnie sau prin fapte de arme excepţionale, dar s-a afirmat ca o puternică personalitate culturală nu numai pentru români, ci şi pentru contemporanii europeni. A trăit în vremuri de schimbare hotărâtoare, când teribila putere otomană a început să dea semne de slăbire. Asediul Vienei din 1683 a fost piatra de hotar între două stări de fapt. Împăratul de la Viena a putut să-şi declanşeze ofensiva care va avea ca urmare cucerirea Ungariei şi a Transilvaniei doar în câteva decenii.
Pentru creştinii supuşi Semilunei speranţele înlăturării dominaţiei sultanilor s-au reînsufleţit. Era însă o dublă iluzie. Puterea otomană era încă departe de a fi înlăturată din toate teritoriile europene pe care le ocupase sau le supusese şi, totodată, nu era vorba în realitate de o eliberare, ci doar de înlocuirea unei stăpâniri! Iluziile însă au existat şi Cantemir a nădăjduit şi el, de fapt utopic, într-o răsturnare fundamentală a situaţiei.
Dimitrie Cantemir era fiu de domn şi tatăl său i-a asigurat o educaţie înaltă, bizuindu-se însă şi pe însuşirile deosebite pe care tânărul le avea. Cel dintâi dascăl al lui Dimitrie a fost Ieremia Cacavelas, grec cu studii la Leipzig şi la Viena, care, într-o introducere consacrată în 1686 asediului Vienei din 1683, scrisese despre „tirania cea câinească şi cea diabolică“ a Porţii otomane, rezumând de fapt sentimentele tuturor creştinilor răsăriteni.
Tânărul principe şi-a însuşit o educaţie umanistă aleasă, fiind atras iniţial mai ales de filosofie, dar având o nesfârşită curiozitate pentru multe domenii, inclusiv pentru însuşirea limbilor străine. Era un om modern şi totodată cu un interes deosebit pentru problemele culturale care frământau cărturarii epocii din zona continentului, unde, practic, accesul îi era interzis. Şi-a desăvârşit pregătirea la Constantinopol, atât la Marea Şcoală Patriarhală „în limba greacă cea mai curată“, dar şi cu înalţi clerici, precum Hrisant Notara şi Meletie de Arta – „bărbat foarte priceput în toate ştiinţele“, cum, pe acesta din urmă, îl caracteriza principele.
Cantemir a studiat filosofia şi teologia, dar şi istoria, geografia, probleme de filologie şi de artă. Era însufletit de o sete de cunoaştere si totodată de capacitatea de a cuprinde concomitent o arie problematică largă. În 1700, el îşi dezvăluia propriul orizont intelectual : „Adesea mă încercam cu osârdie să pictez icoanele diferite ale diferitelor întâmplări… readuceam în memorie secolele scurse… portretele zeilor, eroilor, principilor şi împăraţilor renumniţi, de asemenea faimoasele fapte ale războaielor, ale păcii… imaginea artelor, ştiinţelor, invenţiunilor mecanice… ale diferitelor părţi ale pământului… munţi, câmpii, oceane, strâmtori, golfuri, insule“.
Era, fără îndoială, un european al unor noi timpuri!
În formarea sa el beneficiase de cultura Răsăritului creştin, dar necontenit se străduise să-şi afirme locul şi printre cărturarii Apusului Europei. Opera sa a fost destinată firesc în primul rând poporului său, dar totodată cu preocuparea de a-i asigura o oarecare accesibilitate şi înţelegere şi pentru lectorii din afara hotarelor. Din această pricină, limba sa de exprimare a fost latina, cunoştea, de altfel, greaca la acelaşi nivel, fiind preocupat de accesibilitatea intelectuală a învăţaţilor europeni la lucrările sale. Moreau de Brassey arată că principele vorbea latineşte „în chip ales“.
Cantemir a avut o viaţă extrem de frământată: 50 de ani de viaţă, din care peste 20 de ani în Imperiul otoman şi 12 ani în Rusia! A fost, fireşte, un cărturar român, dar a ştiut să se integreze culturii otomane şi celei ruse şi, în acelaşi timp, prin contactele şi relaţiile pe care le-a avut, şi mai ales prin lectură, a fost un european, atrăgându-l şi preocupându-l cunoaşterea activităţii culturale din Occident. Prin opera sa consacrată lumii musulmane a trezit interesul în primul rând în Rusia care se moderniza, iar apoi în apusul Europei, mai ales după ce lucrarea sa fundamentală privind Imperiul Otoman a apărut în limbi de circulaţie internaţională în Marea Britanie, Germania şi Franţa.
Principele cărturar şi-a consacrat viaţa unei activităţi multiforme, întreaga sa existenţă fiind însă dominată de câteva idei fundamentale. Înainte de toate, îl interesa cunoaşterea, îl atrăgea o problematică variată. Cu toate acestea, nu întreprindea nimic întâmplător.
Având cunoştinţe temeinice pe o arie de cunoaştere extrem de întinsă, a fost preocupat de propria afirmare şi, implicit, de cea a familiei sale; pentru aceasta a urmărit cu stăruinţă să-şi asigure poziţia de domnitor,  poziţie de care, cu toate alesele sale însuşiri, a beneficiat prea puţin. A avut doar două scurte domnii! Dar, necontenit va încerca să-şi atingă acest obiectiv, pledând pentru ideea de monarh absolut, dar înţelept, obiectiv care l-a făcut nu numai să urmărească propria ascensiune, dar şi pe a ţarului Petru, încercând astfel să contribuie la marea transformare care a avut loc în Rusia, nu numai în ceea ce privea exercitarea puterii, dar mai cu seamă pentru „modernizarea“ ei. Pentru aceasta, integrându-se lumii europene a deşteptării (Aufklärung) care se anunţa, şi-a schimbat nu numai comportamentul, ci şi îmbrăcămintea, participând la manifestările „mondene“ introduse de ţarul reformator, între altele, baluri mascate şi care alegorice!
Dând dovada unei uimitoare capacităţi de adaptare, Cantemir s-a comportat iniţial ca un mare boier fiu de domnitor, pentru ca apoi, timp de peste un deceniu să se integreze, cum nu mai reuşise încă nici un european, lumii otomane (inclusiv lumii muzicii!), ajungând astfel un cunoscător al ei „dinăuntru“, iar în ultima parte a vieţii devenind un principe rus, un înalt demnitar al noului imperiu – însufleţit însă necontenit de gândul revenirii sale în patrie şi de redobândirea domniei. Mobilitatea aceasta dezvăluie cât a fost de „modern“ şi, totodată, de „european“. Era un om al Secolului Luminilor venit pe lume înainte de termen! Totodată, Cantemir a fost un cetăţean al republicii intelectualilor din întregul continent! În timpul sejurului său constantinopolitan a avut legături de prietenie cu Collier, reprezentant al Olandei, cu Chateauneuf, reprezentant al Franţei şi cu Petre Tolstoi, trimisul ţarului, demonstrând astfel pe planul relaţiilor „europenismul“ său.
Dar Cantemir a urmărit să servească cauza eliberării poporului său de sub dominaţia otomană, convins că se ajunsese la o cotitură a istoriei şi că marele imperiu al sultanilor era deja la capătul existenţei sale. Descrierea Moldovei, redactată pentru Academia de la Berlin, s-a înscris în stăruinţele principelui pentru cauza ţării sale. De pe această poziţie a studiat lumea musulmană din interior, dar a făcut-o cu obiectivitate încercând să o judece detaşat de dorinţele sale şi recunoscându-i şi părţile pozitive. De asemenea, a crezut că Rusiei îi revenea această misiune de eliberare, ceea ce i-a motivat o parte din lucrări şi comportamentul în decursul şederii sale în imperiul ţarului Petru. Totodată, l-a preocupat cercetarea istorică, a scris o istorie a românilor din tot spaţiul locuit de ei, din Moldova întreagă şi Valahia, dar si din Transilvania, incluzând si românitatea balcanică, pledând pentru romanitatea lor.
Cantemir a fost, cum îl descria Bayer, membru al Academiei ruse – înfiinţată la doar un an după moartea lui Cantemir – drept „un om cu suflet mare, cu mari virtuţi, obişnuit cu primejdia şi având o dragoste de necrezut pentru ştiinţă“. A fost un om modern, slujitor al noului şi al viitorului, un cărturar al unor vremuri noi, o personalitate care nu aparţine numai poporului său, ci lumii europene!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper