Despre actualitatea liberalismului. Recuperări ideologice şi perspective practice

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Daniel Şandru, Ipostaze ale ideologiei în teoria politică, Iaşi, Polirom, 2014, 288 p.

 
Ideologie, teorie, ştiinţă politică. Termeni complecşi şi, din păcate, utilizaţi deseori interşanjabil. Dacă teoria politică a fost şi este considerată încă, deşi şi-a lărgit considerabil autonomia – un subdomeniu al ştiinţei politice departajat de ştiinţa politică propriu-zisă, descriptivă, printr-un plus de normativitate (1), ideologia politică rămâne în schimb o „Cenuşăreasă“ a politologiei din cauza unui demers care a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este vorba, susţine autorul şi nu numai, despre critica marxistă a ideologiei, înţeleasă drept „falsă conştiinţă“, distorsionare a realităţii în beneficiul unei anumite clase sociale (burghezia), care îşi prezintă mesajul şi interesele particulare ca fiind universale. Este adevărat că Marx şi colaboratorul său Engels au creat, prin teleologia, determinismul parţial şi pretenţiile de ştiinţificitate ale propriei metode de cercetare a socialului o nouă ideologie politică, una care a fost ulterior osificată şi dogmatizată de regimurile leniniste, în care conţinutul marxismului originar s-a păstrat doar retoric sau a fost ridiculizat aproape până la dispariţie, dar nu este mai puţin adevărat că cei doi au identificat carenţele majore ale liberalismului capitalist din acea perioadă, o ideologie care începuse demult să îşi submineze propriile asumpţii teoretice. Adam Smith, părintele liberalismului clasic, fusese primul care avertizase că libertatea pieţei este periclitată în primul rând de marii proprietari cu interese monopoliste. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea aceşti mari industriaşi deturnaseră discursul pieţei libere în proriul beneficiu, atât în Europa, cât şi în colonii. Din acest punct de vedere, ideologia celor doi beneficia de autenticitate şi de o dorinţă reală de a veni în întâmpinarea gravelor probleme sociale ale epocii.
Pentru politologul ieşean, ideologia are o componentă pragmatică, fiind un context cultural particular ce orientează dezvoltarea unor instituţii specifice, respectiv una identitar-integrativă, oferind semnificaţie şi perspectivă membrilor unei comunităţi. Înţeleasă drept un „sistem de idei şi credinţe conturate în orice societate, sistem situat la nivelul imaginarului socio-politic şi care are rolul de a trasa un cadru normativ şi acţional cu privire la stilul de funcţionalitate a respectivei societăţi“ (p. 20, subl în orig.) – ideologia trebuie reevaluată în sensul renunţării la eticheta depreciativă pe care i-a conferit-o marxismul, transformându-se într-un bun indispensabil pentru înţelegerea, motivarea şi mobilizarea civică a societăţilor contemporane. Mai mult, subliniază Şandru, nici o societate nu posedă o singură, ci mai multe ideologii, suprapuse şi/ sau conflictuale (pp. 20-21). Alte accepţiuni utile ale ideologiei în sensul folosit de autor găsim în deja citata Enciclopedie Blackwell a gândirii politice: „constelaţii de credinţe şi expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele“(2). Deci ideologiile politice disting întotdeauna între un „noi“, respectiv un „ceilalţi“. Acest fapt nu trebuie deplâns, consideră autorul, ci doar constatat: politica este făcută întotdeauna pornind de la grupuri particulare, nu de la umanitatea generică, dar, în măsura în care aceste grupuri caută legitimitate şi sunt legitime, ele trebuie să se adreseze pe cât posibil acelei umanităţi, acelei universalităţi, cu alte cuvinte, care orientează practica politică sub forma idealului, fără a încerca însă să i se substituie. Genul acesta de iniţiative, ştim de la Leszek Kolakowski, sunt dezastruoase, echivalând cu sacrificarea democraţiei în beneficiul totalitarismelor de dreapta sau de stânga (3).
Ceea ce autorul recuză ca abuz semantic asupra ideologiei este tocmai aplicarea acesteia „la toate sistemele de idei care-şi exagerează importanţa în constituirea şi transformarea realităţii“. Chiar dacă nu este vorba aici de perspectiva marxistă asupra ideologiei, autorul este intrigat de faptul că mulţi cercetători utilizează sensul marxist al ideologiei de „ideea rea“, chiar şi în absenţa afilierii lor la poziţiile marxiste. Şandru ar fi cu siguranţă de acord cu perspectiva lui Karl Manheim asupra ideologiilor, pe care de altfel îl şi citează apreciativ, în ciuda formaţiei neomarxiste a acestuia, pe care nu o împărtăşeşte: „Ideologiile sunt caracterizate drept sisteme de simboluri cărora nu trebuie să li se impute lipsa calităţilor pe care le posedă teoriile ştiinţifice, strategiile pragmatice sau filozofiile morale întemeiate pe raţiune. Ele reprezintă un tip aparte de formaţie culturală, ce oferă interpretări ale lumii formulate expresiv, valorizante şi directive atunci când reperele tradiţionale încetează să mai îndeplinească această funcţie practică“ (4). Ideologiile sunt deci un produs specific modernităţii, în care „reperele tradiţionale“ se dizolvă pentru a face loc primatului raţiunii.
Deşi recunoaşte legitimitatea tuturor ideologiilor politice democratice, consacrate începând cu secolul al XIX-lea, politologul ieşean îşi afirmă consecvent simpatiile pentru liberalism. Pentru că a ajuns să însemne multe lucruri, unele dintre ele, postulate de neoliberalismul contemporan, fiind de-a dreptul incompatibile cu asumpţiile de bază ale formei clasice a acestei ideologii politice – autorul afirmă necesitatea reinventării liberalismului în primul rând ca program politic delimitat pe cât posibil de opţiunile colaboratorilor sau ale adversarilor politici. În primul rând ca program politic deoarece succesul ideologic al liberalismului este incontestabil. Dar şi aici, susţine Şandru, liberalismul ar trebui să renunţe la pretenţiile sale teleologice, la pozitivismul şi raţionalismul exacerbat pe care l-a moştenit de la teoreticienii de secol XIX, pentru a se dedica prezentului cu mai multă rigurozitate, punându-i la dispoziţie propria şi deja certificata paletă conceptuală şi empirică deopotrivă: votul universal, respectarea drepturilor omului, abolirea oricărei forme de cenzură, toleranţa şi pluralismul.
Ipostaze ale Ideologiei în teoria politică nu tratează numai ideologiile politice democratice sau anti-democratice (populismul), ci şi imaginarul în care acestea, alături de simboluri şi mituri, sunt incluse. Şandru identifică şi analizează cu minuţiozitate cinci mituri politice specifice României de după 1989: „interbelicul ca mit fondator al postcomunismului, mitul dezideologizării postcomuniste, mitul democraţiei originale, mitul reconstrucţiei/ reformei politice şi mitul omului providenţial“ (p. 83, subl. în orig.; pp. 84-97). Volumul, care se încheie cu o analiză a ideilor politice ale sociologului Petre Andrei, respectiv ale liberal-conservatorului (mai degrabă conservator-liberalului, din punctul meu de vedere), înainte de a opta pentru viaţa monastică, N. Steinhardt – este o apariţie rară în peisajul intelectual românesc, dominat de un liberalism mult mai agresiv, dogmatic şi totalmente lipsit de moderaţia pe care o clamează cu atâta asiduitate. Din acest motiv, dar şi din multe altele, pe care sper că le-am atins măcar parţial în rândurile de mai sus, cartea merită fără doar şi poate citită.

1. David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, traducere de Dragan Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 724-730.
2. Miller, Enciclopedia, p. 366.
3. Leszek Kolakowski, Modernitatea sub un neobosit colimator, traducere de Mihnea Gafiţa, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 208.
4. Miller, Enciclopedia, pp. 366-367.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper