D. R. Popescu: confesiuni şi polemici

Un articol de Constantin Cubleşan

Prezentul absent, Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2013.

 

Reunind câteva interviuri pe care Puşa Roth i le-a luat lui D. R. Popescu de-a lungul anilor din urmă (primul în 1999, ultimul în 2012), volumul intitulat sugestiv Prezentul absent este captivant nu numai prin caracterul confesiv al răspunsurilor la provocările interlocutoarei (excelentă cunoscătoare a operei scriitorului, inteligent conducând discuţiile ce ameninţă mereu a se dilata, intervenind cu succinte dar aplicate comentarii, ce preced intrebările propriu-zise), ci şi prin spiritul polemic, adesea chiar agresiv şi mereu combatant, specific angajamentelor de acest fel ale autorului Vânătorii regale, cu care ne-a obişnuit, de altfel, în publicistica sa eseistică, cultivată constant în întreaga carieră literară.
Totul începe cu o metaforă generoasă, sub semnul căreia se aşază mai apoi perspectiva din care prozatorul şi dramaturgul D. R. Popescu face referiri şi aprecieri asupra lumii literar-culturale dar şi politice, sociale, actuale. E vorba de mersul pe catalige, practicat de copilul şi chiar ulterior de adultul D. R. Popescu, de la înălţimea cărora lumea se poate vedea altfel, mai ales de la înălţimea celor care folosesc catalige foarte înalte, îngăduindu-le astfel acestora să privească lumea dintr-o altă perspectivă: „această privire a lumii de pe acoperişul ei“, spune prozatorul. Acolo sus, comentează Puşa Roth, poţi fi aproape de Paradis. „Încă nu l-am văzut – revine interlocutorul – şi pot să mă înşel asupra paradisului“, dar adaugă imediat: „e un paradis privat  în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor“. Ironia e mai mult decât evidentă şi se va regăsi foarte adesea în răspunsurile ce urmează. Toate privitoare la lumea de jos, lumea din ţară, de azi, din actualitatea pe care o judecă fără menajamente. Iată, bunăoară, situaţia învăţământului, a elevilor care nu sunt în stare să treacă examenul de bacalaureat. Vina e, fireşte, a lor, pentru că nu s-au pregătit îndeajuns, dar, observă scriitorul: „nu se poate ca în 20 de ani să faci 39 de reforme ale învăţământului“. Or, aceasta arată care este în general realitatea în societatea românească: „Realitatea este îngrozitoare, încât ai impresia, la un moment dat, că trăieşti într-o ţară de hoţi, condusă de bandiţi“. Şi atunci, „ce vrei să-i ceri unui băiat de la ţară, unde s-au desfiinţat şcolile, s-au desfiinţat 200 de şcoli? (…) Profesorii buni de la sate au dat examene şi au fugit în învăţământul şcolar de la oraş sau au plecat în străinătate pe post de chelneri sau aşa ceva (…) Deci au dispărut. Cine i-a înlocuit? I-au înlocuit cei care au terminat liceul, dar de multe ori n-au reuşit la facultate, fiindcă n-au avut nici putere intelectuală şi nici putere materială să-şi cumpere un loc la o universitate (…) O serie de minoritari, ca să nu le spun ţigani, nu fac nici o şcoală (…) societatea românească e vinovată de situaţia şi de starea actuală a elevilor, de viitorul ţării, fiindcă fără cultură nu există ţară“. Cultura, literatura sunt obiectul principal al discuţiilor. Referindu-se la ajutorul pe care statul ar trebui să-l acorde editurilor, bunăoară, constată că el este formal şi adesea distribuit iresponsabil („minunata comisie, care este absolut imbecilă“). La Editura Academiei, unde D. R. Popescu ocupă fotoliul de director, nu s-a primit nici o sumă pentru subveţionarea vreunei reviste ştiinţifice iar în anul 2011, vine altă exemplificare, nu au mai fost acordate fonduri pentru realizarea celui de al doilea volum din Dicţionarul maghiar-român, primul finalizat cu un an mai înainte. Comentariile de acest fel sunt polemice şi critice, cu direcţie în special spre zona politicului: „în general, politicienii şi mai ales ăştia de pe la noi au un mare talent, adică ei ştiu să evadeze din istorie, din tot ce e mizeria lumii (…) Ei fug din istorie ca să-şi creeze o altă istorie, care e a lor şi în istoria asta a lor să nu dea seama de nimic, să nu dea seama pentru faptele lor (…) Câţi oameni au iahturi într-o Românie care are un nivel de trai mizerabil?!“ Şi aşa mai departe.
Confesive şi deci foarte interesante, mai ales din punct de vedere documentar, pentru critica şi istoria literară, sunt răspunsurile referitoare la propria operă. O primă observaţie este aceea că scriitorul insistă mereu asupra autenticităţii subiectelor luate pentru piesele, pentru romanele şi povestirile sale, din realitatea pe care o cunoaşte nemijlocit („Aceşti îngeri trişti pleacă de fapt de la nişte întâmplări reale“; Leul albastru „de fapt este o chestiune a mea din liceu“; Întoarcerea tatălui risipitor: „am plecat de la un caz real“, ş.a., iar Cezar, măscăriciul piraţilor „pleacă de la un adevăr istoric“). Mai ales interesante sunt comentariile ce le face pe marginea acestor scrieri – adevărate exegeze critice, dincolo de interpretările pe care critica literară le-a oferit la momentul apariţiei, sau ulterioare. Sunt deschideri ideatice, în unghiul cărora înţelege a-şi plasa intriga şi subiectele. Pentru desluşirearea mesajului piesei Cezar, măscăriciul piraţilor, punctarea este esenţială: „În corabia istoriei tot timpul vor fi piraţi, tot timpul unii îi vor prinde pe alţii, îi vor judeca, îi vor căsăpi. De fapt este un şir al puterii (…) E o nebunie a puterii, a jocului, a contestării şi a crimei, în ultimă instanţă. Adică aceşti oameni se joacă de-a puterea sacrificând, sacrificându-se“. Privitor la o altă piesă, Robespierre şi regele sau Îmbânzirea dreptăţii: „Acest Robespierre care nu l-a înţeles pe Danton, sau nu a vrut să-l înţeleagă, sau nu a vrut să vadă omenescul lui Danton, îmi place nemaipomenit, fiindcă e pedepsit prin propriile sale idei, de propriul său ideal – şi i se taie capul. Toate aceste idei, că libertatea este curată, că oamenii sunt frumoşi, că totul trebuie să fie ideal, aşa ceva nu există“. Un punct de reper în creaţia lui D. R. Popescu, în modul de a aborda şi de a trata conflictualitatea lumii (contemporane sau din totdeauna) este opera shakespeareană. Shakespeare „este un reper şi nu numai un reper, este un contemporan al nostru cu care trebuie tot timpul să te măsori, nu în sensul de a-l depăşi, ci în sensul de a-ţi fi ruşine dacă ai spune nişte lucruri şi ai fi contemporan cu el“. Căutarea adevărului se află obsedant în întrega operă a acestuia („năzuinţa de a căuta adevărul“). Numai că acest adevăr trebuie şi el nuanţat în funcţie de demersurile fiecărui personaj: „Să luăm adevărul şi dragostea în Hamlet. Eu cred că, atâta timp cât Hamlet iubeşte, nu are nici o şansă să descopere adevărul, fiindcă nu poate trece peste complexul pe care îl are faţă de mama sa, faţă de unchi, faţă de Polonius, care a fost şambelan când el era mic, în poalele căruia crescuse… Nu poate… O iubeşte pe Ofelia. Şi atunci, cum să caute el până la capăt adevărul crunt că i-a fost ucis tatăl? Iubirea nu-l lasă! Cred că asta e frâna, nu abulia lui mentală. În clipa când nu mai iubeşte, Hamlet începe să descopere adevărul. Are puterea de a vedea…“. În fond, adevărul îl caută şi personajele lui D. R. Popescu, în toate scenariile sale. „Nu este o lege – spune scriitorul – dar trebuie să ai anumite posibilităţi de interpretare – şi nu poate fi doar un singur adevăr sau un singur personaj care tronează, şi el este Mesia. Este mult mai complicat să pui pe tavă nişte adevăruri şi nişte personaje ori diabolice, ori mesianice. Nu, oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicaţi, au de toate, şi ticăloşie, şi lumină, de toate“.
Fixându-şi el însuşi locul în evoluţia fenomenului literar românesc de după război, în cadrul generaţiei şaizeciste,
D. R. Popescu face una din caracterizările memorabile ale acesteia: „Generaţia ’60 mie mi se pare că este magnifică. A dat câţiva poeţi extraordinari şi câţiva prozatori formidabili (…) ce-a descoperit generaţia ’60, înainte de toate? Generaţia ’60, în general, era formată din oameni fără biografii. N-au luptat nici în Spania, n-au fost nici ilegalişti, n-au avut nici părinţi de dreapta sau de stânga, erau în general oameni normali, copii normali. Adică, au devenit gazetari ş.a.m.d. Au descoperit un lucru formidabil, au descoperit timpul prezent (…) au văzut propria lor viaţă şi, neavând nici o datorie biografică faţă de o parte sau de alta, neavând nici o obligaţie, mai stingându-se steagurile realismului, au scris ce au scris (…) Au devenit sincroni şi cu literatura veche, să zicem, cu literatura dintre cele două războaie, când unii scriau despre prezent sau despre un prezent imediat, sau despre fapte legate de familie sau plecate din familie (…) Fănuş Neagu ce-a scis? A scris despre maică-sa, despre taică-său, despre satul lui (…) despre lucruri absolut la zi şi despre lucruri reale“.
Răspunsurile pe care Dumitru Radu Popescu le formulează întrebărilor doamnei Puşa Roth au prospeţimea instantaneului, pe de-o parte, dar lejeritatea cu care scriitorul face conexiuni şi corelări cu literatura largă a lumii, cu fenomenele sociale actuale în istoria naţională, au deschiderea construcţiilor eseistice. La drept vorbind, el este un critic literar deghizat şi nu mai puţin un sociolog. Analizele succinte pe marginea scrierilor shakespeareane, bunăoară, sunt ale unui comentator de subtilitate ideatică, investigator al resorturilor de profunzime ale structurii personajelor acestuia, ale implicării lor într-o dinamică socială şi politică a timpului lor. Subsidiar, personajele lui D. R. Popescu se întâlnesc, pe aceleaşi coordonate morale, cu cele shakespeareane. Este sugestia esenţială pe care o desprindem din aceste mici excursuri vizionare. E o cheie de pătrundere în universul operei sale, pe care însuşi autorul o sugerează.
Trebuie să remarc, în final, o cu totul utilă fişă bibliografică pe care Costin Tuchilă o face, în apendicele volumului, inventariind întreaga creaţie a lui D. R. Popescu, de la începuturi până la zi. Cred că este singura fişă completă, la care va trebui să apeleze oricare dintre exegeţii viitori (şi actuali) ai acestui adevărat continent de creaţie literară pe care l-a conturat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper