Creditele pentru studenţi: de ce sunt o idee proastă

Un articol de DAN UNGUREANU

Ministrul Educaţiei a mai lansat, la sfîrşitul lui noiembrie, încă o idee pentru salvarea învăţămîntului superior la noi: creditele pentru studenţi – mai ales pentru cei din mediile sociale dezavantajate. Ar mai fi spus şi că „cei care provin din medii sociale dezavantajate sau cei care nu reuşesc să îşi obţină o slujbă imediat dupã facultate nu trebuie sã dea banii înapoi”.
Situaţia din România
În România studiile superioare nu costă mult. Şi nu valorează mult. O parte din studenţi lucrează, din păcate, ca să se poată întreţine – chirie, trai, taxe şcolare.
Guvernul doreşte să rezolve prin credite ceea ce n-a rezolvat prin burse.
Guvernul nu are suficienţi bani pentru burse (sau subvenţionarea locurilor în cămine). Economia e în recesiune, iar băncile dau împrumuturi puţine. Trei ani de bacalaureat riguros, dat cinstit, şi scăderea numărului de copii (360.000 naşteri în 1988 – au devenit studenţi în 2006, 180.000 naşteri în 2014 – vor deveni studenţi în 2032, faceţi un calcul) au scăzut numărul efectiv de studenţi. Există universităţi în toată ţara la care numărul de studenţi s-a înjumătăţit.
Aşa că soluţia creditelor pare una bună. Guvernul scapă de povara burselor, pe care nu are de unde să le dea, băncile dau credite, universităţile primesc taxe. Ideea pare bună.
Situaţia din Statele Unite
Ţară capitalistă, Statele Unite au un sistem de credite pentru studenţi. De câţiva ani sistemul nu mai funcţionează. Era de aşteptat ca aceste credite să-l indigneze pe Matt Taibbi, vedetă a tinerilor ziarişti de stânga de la revista Rolling Stone. Dar când foarte conservatoarea agenţie de date financiare şi bursiere Bloomberg numeşte creditele studenţeşti indenture – neo-iobăgie – înseamnă că se întâmplă ceva rău. E rău când bancherii cu şofer şi Bentley spun ceea ce spun adolescenţii cu dreadlocks şi tricou Che Guevara.
În Statele Unite creditele federale au umflat costurile studiilor universitare. Împrumuturile au anesteziat durerea creşterii studiilor. Pentru universităţile americane împrumuturile studenţeşti reprezentau nişte subvenţii indirecte. Între 1950-70, spune Taibbi, taxele universitare costau patru procente din venitul părinţilor; în 2010 costau 11%.
Împrumuturile către studenţi reprezintă o anestezie generalizată. Universităţile nu se mai plâng că nu primesc subvenţii – taxele crescute le permit să-şi acopere cheltuielile. Studenţii nu se mai plâ… – nu mai ies în stradă ca să ceară burse – împrumuturile le acoperă costurile.
Există o diferenţă între împrumuturile studenţeşti în SUA şi împrumuturile bancare. Pentru împrumuturile de rând, împrumutatul poate intra în faliment personal. Creditele studenţeşti sunt – ca să-l citez pe acelaşi Taibbi – ca herpesul. De ele nu scapi. Până la moarte.
E periculos să împrumuţi un student în anul I. Nici mahmureala de la cheful de majorat, nici permisul de conducere nu-l transformă, peste noapte, în expert în credite.
De fapt, i se cere tânărului să îşi estimeze exact şansele de a avea un salariu decent după terminarea facultăţii. În condiţiile în care cei mai mulţi absolvenţi de comunicaţii, relaţii publice, mass-media, relaţii internaţionale, psihologie şi sociologie nu vor găsi un loc de muncă necesitând studii superioare, optimismul depăşeşte foarte mult realismul. Iar piaţa muncii însăşi se schimbă permanent.
Deci: Fie tânărul Andronel Traian, care vrea să se înscrie la Facultatea de Studii Europene la Universitatea Creştin-Ecologică „Calistrat Hogaş” din Tecuci. Vrea să ia un credit de 24.000 lei, reprezentînd cheltuielile lui zilnice, chiria şi taxele şcolare. Care sunt şansele lui reale de a restitui împrumutul, ştiind că salariul net al singurului angajat la Departamentul de Cooperare Europeană din Primăria Tecuci e de 950 de lei? Adevărul e că primii ani după terminarea facultăţii nu sunt cei mai buni pentru restituit credite.
Statul român a mai finanţat o explozie a creditului – bula imobiliară care a durat între 2003-2008. Statul a creat facilităţi de creditare şi creditul ipotecar. Toate acestea au creat o subvenţie ascunsă pentru piaţa imobiliară. Fără ca să fi crescut cererea reală, fără ca să fi crescut salariile, preţurile au crescut de patru ori în cinci ani. Este ceea ce se va întâmpla şi în România – un nou Caritas-FNI, cu aromă educaţională de data asta.
Numărul de studenţi a crescut de la aproximativ 160.000 în 1990 la 900.000 în 2013, o creştere de 6 ori. Rata mediană de absolvire a fost, după 2000, de aproximativ o treime – adică două treimi dintre studenţi au abandonat pe parcurs. În 2009 rata de angajare a absolvenţilor, la un an după terminarea studiilor, era de 60%. Două treimi din o treime – 20% din cei care încep o universitate îşi găsesc un loc de muncă la un an după terminare. Restul abandonează pe parcurs sau nu îşi găsesc imediat un loc de muncă. Dintr-o sută de studenţi care se înscriu în anul I, termină între 30 şi 50, dintre care îşi găsesc de lucru, la un an după absolvire, între 20 şi 30.
Sistemul universitar românesc lucrează cu pierderi planificate de 70%.Deci, să reluăm, în limba română vorbită: ministrul Educaţiei vrea să inunde cu credite tinerii din anul I ştiind că abia unul din cinci (sau, optimist, din trei) va absolvi şi îşi va găsi loc de muncă la un an după facultate. Cu alte cuvinte, creditul îşi va atinge menirea într-un caz din cinci. (Sau într-un scenariu optimist, din trei).
Datele sunt aici: http://www.edusfera.ro/wp-content/uploads/2012/08/Raport-privind-starea-invatamantului-universitar-din-Romania-%E2%80%93-2011.pdf, http://www.revistadestatistica. ro/Articole/2013/RRS_03_2013_ a3_ro.pdf
Soluţia creditelor pentru învăţământ pare una elegantă, care împacă varza socialistă cu capra capitalistă. Dar efectele ei secundare vor fi catastrofale. Există deja studenţi înscrişi la diverse universităţi care vin foarte rar pe la cursuri; creditele proaspete îi vor încuraja pe unii să se înscrie doar pentru credite – „şi după aia om vedea”. Statul nu are infrastructura necesară ca să recupereze sumele care vor fi datorate. Am spus mai sus că numărul tot mai redus de tineri şi bacalaureatul riguros au scăzut numărul studenţilor. Câteva universităţi de mucava tremură şubred. Guvernele succesive care n-au reuşit să le închidă s-ar putea bucura că, iată, unele din ele ar putea muri de moarte firească. Dimpotrivă, iată că ministrul Educaţiei sugerează re-subvenţionarea lor.
Există deja un exod al tinerilor. Cei mai buni pleacă după liceu să studieze în străinătate. Nu creditele îi vor reţine acasă: de ce ar da o bursă britanică pe un credit mioritic? Ceilalţi pleacă în străinătate după terminarea facultăţii. E greu de spus ce anume i-ar reţine. Considerentul, frazat nobil, al ministrului, că „puţini tineri din familii defavorizate devin studenţi”, e şi mai şubred. Poate fi dărâmat din doi bocanci: unu, că niciodată în istorie n-au existat atâtea locuri la universitate. Oricine vrea poate să studieze. Sunt aproape o sută de universităţi în România, în mai toate judeţele. Nu stă nimeni la mai mult de cincizeci de kilometri de o universitate. Doi, universitatea a încetat să mai fie un ascensor social. Ascensorul social al României e autobuzul de Verona.
Cam toată lumea presupune că absolvenţii de psihologie ajung harnici operatori de xerox. Mai puţini află că absolvenţii de drept le râvnesc locurile: doi absolvenţi din zece sunt acceptaţi în barou sau magistratură. La Teologie absolvă anual – cifra este o estimare modestă – o mie de studenţi. Pentru un număr de nici 500 de preoţi pensionaţi pe an, avem un excedent de 500 de tineri preoţi anual, ceea ce poate crea un surplus estimativ de 5.000 în 10 ani. Suntem departe de mama lui Ion Creangă, cea care se certa cu soţul ca să-şi dea mai departe copilul la şcoală, să ajungă preot, să răzbată în viaţă.
Bine, dar ce să facem cu studenţii proveniţi din familii sărace?
Soluţii există. La cutare Facultate de Medicină, al cărei nume nu ţin să mi-l amintesc, profesorii primeau şpagă de la studenţii străini. După aceea au început să primească şi de la studenţii români. După care au început să ceară. La un moment dat, facultatea de medicină n-a mai fost instituţia elitistă care fusese. Fiindcă medicii rezidenţi câştigau puţin, iar locurile la facultate erau relativ multe, au început să intre şi tinere din clasa mai săracă a societăţii. Care au început să-şi plătească taxele, şpăgile şi chiriile prin prostituţie. O soluţie ar fi ca studenţii să nu mai fie obligaţi să dea şpagă pentru examene. Sau să se elimine locurile cu taxă. Deocamdată, între 1 şi 2 % din studente se întreţin din prostituţie şi video-chat.
În momentul de faţă, consilierii locali, municipali, judeţeni, parlamentarii şi miniştrii îşi fac studiile universitare după ce au avansat politic şi în partide. Un fost ministru de Interne, Traian Igaş, şi-a terminat liceul şi şi-a făcut facultăţile după ce a avansat politic. Universitatea nu mai e ascensor social, ci un apanaj mărunt al ascensiunii sociale. Vine la pachet cu maşina de serviciu şi şoferul de serviciu. Iar actualul ministru al Educaţiei ştie asta personal, şi-a luat doctoratul după ce a ajuns mare demnitar în ministerul Educaţiei. I l-a adus şoferul, i l-a lăsat secretarei.
Ca să-l citez pe Mike Rowe, împrumutăm bani pe care nu-i avem unor tineri care nu-i pot plăti, ca să se pregătească pentru joburi care nu mai există. În SUA taxele şcolare s-au dublat în ultimii douăzeci de ani. Datoriile de studii s-au cvadruplat în ultimii zece.
E absolut năucitor că noua idee a ministrului Educaţiei e dată în vileag tocmai după ce procurorii britanici au scos la iveală o reţea de români care s-au folosit de sistemul de învăţămînt englez ca să mulgă credite (cinci milioane de lire, deocamdată). Foarte probabil aşa s-ar întâmpla şi cu sistemul de credite pentru învăţământ românesc. Există o diferenţă între burse şi credite: credite poate să ia orice student; pentru burse există fie condiţii de venituri (părinţii să fie săraci), fie condiţii de merit (note bune), fie ambele.
Există un scandal cronic în Statele Unite, cu cei copleşiţi de datorii din cauza creditelor studenţeşti; există un scandal în Marea Britanie, cu tinerii români şmecheri care au abuzat de sistemul britanic, relativ nătâng. E greu de crezut că România va găsi echilibrul între sistemul american, cămătărie curată, şi sistemul britanic, fraieri jefuiţi de şmecheri.
De aceea sper că Parlamentul nu va da curs ideii necoapte a ministrului Pricopie, acest Teletubbie în libertate condiţionată.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper