Contradicţiile tânărului Cioran

Un articol de Ştefan Baghiu

Eugen Simion, Cioran: O mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, 2014

 

Lectura masivă din Cioran impune clasificări: Eugen Simion încearcă, în Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, o încadrare teoretică a scrierilor şi, de ce nu, a atitudinilor filosofului. Pluralul e absolut necesar: pentru că Cioran are atâtea feţe câte cărţi şi, ca filosof al negaţiilor şi scepticismelor, îşi contrazice chiar propriile convingeri. Astfel, etichetele conceptuale trebuie aplicate cu grijă: modern, antimodern, postmodern, necredincios, credincios sau ateu, toate aceste catalogări pot deveni uşor inconsistente. Pentru că teza principală a cărţii lui Eugen
Simion pare a fi exact una a medianelor, a funcţiilor simultane sau secvenţiale.
Natura lui Cioran contravine spiritului epocii. O spun mai toate studiile dedicate acestuia. şi asta, deşi se înscrie într-o tradiţie determinată a existenţialiştilor europeni (uneori, în priza contextuală românească, acest lucru va deveni reproş). Într-o colecţie de eseuri (Cioran. Ejaculări mistice de Stéphane Barsacq) întâlnim o foarte bună contextualizare a existenţei filosofice a acestuia: „Spre sfârşitul anilor 1980, nu mai era un scriitor obscur. Era un clasic. ş…ţ Zidul Berlinului nu căzuse încă, şi nici gloria literaturii. Secolul XX avea să se încheie peste puţină vreme, odată cu revoluţia digitală“. Capitolul XXIX este, de altfel, o trecere în revistă a majorităţii momentelor importante şi catalitice din existenţa lui Cioran. Însă marea problemă a studiului (colecţiei de eseuri, fie) este aerul de filosofie personală justificată prin gândirea cioraniană: Cioran devine pretext al unei întrevederi lirice cu opera sa. Ce se înţelege însă mereu din interpretarea biografiei şi a scrierilor acestuia (cele două nu par a putea fi despărţite, chiar dacă biografismul îi repugnă lui Cioran) este exact o culme a paradoxurilor: atemporal şi cinic, iconoclast şi mistic, cazul Cioran devine în sine o contradicţie.
Pe acest fundament este construit şi eseul aluvionar al lui Eugen Simion. Dacă în prima parte a cărţii este vorba despre tânărul Cioran şi inconsecvenţele (sau transformările) acestuia până la plecarea în Franţa (cu mici prolepse strategice către maturitatea sa filosofică), a doua parte se foloseşte de acea introducere expozitivă masivă pentru a pune la bătaie şi a analiza marile tipologii de interpretare în ceea ce îl priveşte pe filosof: creştinismul, modernismul, nihilismul, abisalitatea etc. Pentru scriitura lui Cioran atributele existenţialismului (nihilism, inutilitate, blazare) par pleonasme. Pe de altă parte, idiomul creştin aduce a cacofonie (credinţă, revelaţie, sacralitate). Ceva determinat de însăşi natura contradictorie a argumentării (o plăcere nebună de a contrazice şi de a se contrazice – observată de mai toţi exegeţii) face ca imaginea scriitorului să fie inexactă. Însă încercarea lui Simion este de a traduce aceste diferenţe într-un profil pe cât de eteroclit, pe atât de coerent descifrabil: „Nu trecuse mult timp de când, în Schimbarea la faţă a României, Cioran făcuse elogiul modernităţii. Acum îşi dă seama că modernilor le lipseşte o însuşire esenţială: nu sunt iniţiaţi în cultura morţii; nu ştiu să termine viaţa la timp; n-au desprins, pe scurt, estetica sinuciderii“ (despre Amurgul gândurilor).
O primă contradicţie este determinată de viziunea asupra religiei şi a credinţei. Dacă problema inevitabilă pe care o reclamă Cioran este aceea e prezenţei gândului religios, aforistica permanentă îl trimite către soluţii intrinsec contradictorii. Eugen Simion aplică aici o etichetă sintetică: L’incroyant croyant. Pentru că, dacă filosoful caută permanent bazele îndoielii (poids ideal pentru o înţelegere a religiozităţii şi a metafizicii acesteia), criticul observă îndepărtarea de teologie: dogmatismul îi repugnă lui Cioran, însă nu şi problema religiei. De aici va pleca o nouă teză a indeciziilor: însăşi evoluţia sa conceptuală va fi determinată de oscilaţii şi temperare. Analizând trecerea către Amurgul gândurilor sau despre Îndreptar pătimaş, Eugen Simion vorbeşte despre o transformare produsă de plecarea în Franţa. Cum, mai târziu, în discuţiile cu Noica, Cioran va reconsidera civilizaţia estică (pentru că atunci când optica se schimbă, Occidentul îi pare saturat şi secătuit), impactul iniţial este unul de domolire: Cioran ezită între variante pentru cărţile sale şi continuă proiectul nihilist la turaţie scăzută. Răul românesc devine nenorocul românesc şi revolta este ameliorată. Simion vorbeşte despre această schimbare ca despre o involuţie (numind Îndreptarul „cea mai slabă carte“ – decorativă şi lirică), trădând o apetenţă sporită pentru primul Cioran, cel în viziunea căruia lumea trebuie privită radical şi opţiunile dogmatice devin arme împotriva propriei condiţii.
De aceea, după aceste scurte observaţii asupra evoluţiei franţuzeşti (legătura cu limba franceză prin traducerea lui Mallarmé, când Cioran declară că e inutil să faci o miniatură a Universului), Eugen Simion revine asupra felului în care societatea românească l-a primit pe Cioran înainte de plecarea în Franţa. Ionesco îi reproşa ideologia prezentă virulent în texte, avangardiştii Roll şi D. Trost nu apreciau „estetismul“ lui Cioran, Noica vorbea despre urmărirea exclusivă a formei şi a concretizărilor ca defect, iar Şerban Cioculescu vorbea de „regizură“ şi „sete de notorietate“ (exhibiţionism?). Mihail Sebastian îl numea „un scriitor în delir care îşi iubeşte delirul“, iar criticii raţionalişti (a treia generaţie postmaioresciană) îi refuzau calitatea de scriitor. De aici, teza lui Simion urmăreşte felul în care aceste etichete contextuale (care nu îi convin deseori criticului) vor putea fi reconsiderate în momentul în care Franţa îl va transforma într-unul din cei mai importanţi autori ai momentului. Stigmatizarea numelui său în România după 1945 (profascist) este rezultatul unei proclamaţii univoce: Călinescu, Blaga, D.D. Roşca sau Cioculescu îl reduc ideologic pe Cioran. Aici, Simion vorbeşte despre imposibilitatea obiectivităţii: problema cu aceste mutaţii nu ţine de actul denigrării în sine, ci de faptul că denigrarea real-obiectivă nu este posibilă acel moment.
Deci, dincolo de receptarea în epoca (pe care o expune analitic), Simion este interesat de felul în care acest context a influenţat transformarea lui Cioran. În paralel cu cazul Noica, criticul construieşte o teorie a diferitelor forme de exil (interior şi exterior). Pentru că accepţiunile celor doi sunt simptomatice pentru stabilirea diferenţelor între gândirea occidentală şi cea cantonată în pitoresc: „Expune ideile despre trecerea culturii de tip sătesc la cultura de tip industrial. Temă veche pentru Noica. Temă obsedantă pentru intelectualul român, de ieri şi de azi“. Ambii deplâng moartea literaturii, însă diferenţele de referinţe sunt uriaşe. De aici, teoria lui Simion despre Cioran ca premergător al postmodernităţii. Caracterul său inconsecvent, scepticismul antrenat constant şi pesimismul îl transformă într-un „profet“ al apocalipsei (ca metaforă anti-modernistă).
Dacă Barsacq spunea că Pe culmile disperării „se poate înscrie în «Romantiq der Prostitution»“, Eugen Simion tinde să respingă aceste etichete şi să îi construiască un profil mai actualizat. Modern în Schimbarea la faţă a României prin închipuirea vizionară a unui „miracol românesc“, antimodern prin stilul specific şi refuzul modelelor şi postmodern prin pesimism. Numitorul comun stă în acele contradicţii despre care criticul vorbeşte constant. Din acest spirit confesiv şi dinamic, inconsecvent şi radical, singura ieşire pare a fi (tipicul existenţialist) întoarcerea în copilărie, în zona nealterată a existenţei. După cum va fi declarat şi în puţinele interviuri pe care le-a acordat, plecarea lui din marginile Sibiului a fost o ruptură. Însă şi aici Eugen Simion observă contradicţii: faptul că, deşi respinge biografismul, Cioran citeşte masiv biografii; faptul că vorbeşte dinspre regimuri ale alterităţii, însă le taxează ca fiind inautentice (aceste contradicţii sau seama de impulsul creator).
Diagnoza complexă pe care o propune Eugen Simion rezolvă câteva din paradoxurile gândirii lui Cioran: tratat din aproape în aproape, cazul Cioran apare descifrabil doar prin urmărirea atentă a recurenţelor şi contradicţiilor. Între tânărul filosof, „specialist în moarte“ şi „moralist“, şi bătrânul incomod (nu dă interviuri) care face mari concesii şi restructurări în aparatul filosofic şi critic, între autorul român cu mari apetenţe exhibiţioniste şi extrem de radical şi filosoful matur care îşi temperează aforistica. Eseul lui Eugen Simion expune gândirea cioraniană în cele mai mici detalii şi transformă o analiză de cinci sute de pagini a modulaţiilor gândirii lui Cioran într-o lectură palpitantă şi polemică.
Cititorul va parcurge prin intermediul acestui volum atât momentele principale ale scrierilor şi ale epistolarului Cioran, cât şi reţeaua conceptuală din spatele filosofiei. Epuizarea contextelor şi analiza „de aproape“ sunt punctele forte ale unei cărţi despre dominaţie culturală, despre marginalitate şi despre depăşirea acestora.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper