Cauzele spirituale ale obezităţii. Un proces ignorat: noosinteza

Un articol de Horia Pătraşcu

„Nu doar cu pâine se hrăneşte omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu.” Când citeşti spusa biblică, te gândeşti la înţelesul ei metaforic, anume că în afară de nevoile biologice, primare, omul are şi alte nevoi, spirituale, superioare. Şi totuşi, dacă ne uităm chiar la contextul în care apare – ispitirea lui Iisus de către Diavol, în condiţiile flămânzirii sale fizice, biologice, putem să ne gândim la o interpretare literală a nutriţiei spirituale. Aşadar, un Iisus flămând – de pâine trupească – refuză hrana, susţinând că el mai are o sursă de nutriţie, cuvântul lui Dumnezeu.
Există o pâine cerească, o pâine spirituală, Dumnezeu însuşi este pâinea („luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu“ şi „dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele”). Împărţirea celor cinci pâini şi doi peşti spre săturarea mulţimii flămânde sprijină ideea că Spiritul, Cuvântul lui Dumnezeu satură la propriu, are proprietăţi nutritive.
Pe măsură ce înaintează pe treptele piramidei trebuinţelor până la nivelul spiritual, omul îşi controlează şi diminuează, uneori aproape până la anihilarea lor, celelalte nevoi, începând cu cele nutriţionale. Cum am putea explica performanţele famelice ale asceţilor, sfinţilor, misticilor – inimaginabile pentru cei neînduhovniciţi – dacă nu am lua în serios ipoteza transformării spiritului, a duhului în trup, a transsubstanţierii în sens invers, a trecerii dintr-o zonă a realităţii în alta. Cei care au atins un anumit grad de desăvârşire spirituală au mai puţine nevoi biologice decât ceilalţi – dar aceasta într-un mod firesc, natural, nu prin înfrânare şi abţinere, ci pentru că nu le mai resimt – cel puţin nu atât de acut precum cei lipsiţi de această sursă de hrană spirituală. După ce omul ajunge mai întâi să resimtă, iar apoi să-şi satisfacă trebuinţele spirituale, celelalte trebuinţe cad pe un plan secund, minor, fiind satisfăcute implicit prin ceea ce am putea numi noosinteză. Aşa cum există fotosinteză – transformarea luminii în energie vitală –, există probabil şi un proces de noosinteză (de la nous – intelect, spirit, raţiune) prin care energiile captate din noosferă sunt transmutate în planul biosferei. Oamenii superiori, oamenii înduhovniciţi sau, cu un alt termen religios, oamenii îmbunătăţiţi simt tot mai puţine nevoi inferioare, biologice. Procesul acesta, de elevare spirituală, nu este însă unul artificial, în contra naturii omului. El vine pe fondul unei capacităţi fireşti, a unei facultăţi naturale de a-şi extrage seva vitală şi din alte zone decât cele materiale.
O dovadă a extragerii unei energii vitale dintr-o sursă spirituală ne-o furnizează o experienţă spirituală – şi natural umană! – pe care oricine a făcut-o măcar odată în viaţă, iubirea. Orice îndrăgostit ştie că, atâta timp cât iubeşte, nevoile sale de hrană (dar şi de securitate, dar şi de stimă, dar şi de recunoaştere socială) se reduc la minimum. Cel ce iubeşte mănâncă puţin, bea puţin, doarme puţin, pare că se hrăneşte numai cu duhul dragostei. Nu trebuie să fii nici maestru spiritual, nici iniţiat în cine ştie ce mistere, nici sfânt, trebuie doar să iubeşti pentru a culege roadele acestei naturale înduhovniciri a omului.
Dar dacă experienţe spirituale sunt şi suferinţa, tristeţea sau durerea, atunci vom avea un motiv să credem că omul se poate hrăni cu „pâinea şi apa întristării“. Ce puţine nevoi au cei ce suferă, ce subţire, aproape imaterială, devine tangenţa lor cu pământul pe care îşi poartă amărăciunea!
Dimpotrivă, atunci când se desprinde de această sursă spirituală de energie sau atunci când i se retează rădăcinile înfipte în cer, omul va dezvolta – compensatoriu – o foame pantagruelică de cele materiale, de cele trupeşti: omul devine animal, cel mai îndobitocit dintre toate. Procesul invers înduhovnicirii este îndobitocirea. De aceea, epocile cele mai sărace din punct de vedere spiritual sunt şi cele mai luxuriante, cele mai bogate din punct de vedere material, cele mai preocupate de pâinea trupească. Mai mult decât atât, se prea poate ca această sursă spirituală de energie să fie în mod intenţionat tăiată – în epoca noastră – tocmai pentru a stimula şi întreţine consumul, care îi defineşte esenţa. Condiţia de posibilitate a dezvoltării consumismului actual este încurajarea prostiei – a lipsei de duh, a lipsei de spirit. Cu cât omul va fi mai îndepărtat de sursa de hrană spirituală, cu atât el va consuma mai în exces, căutând parcă în materie, nebuneşte, gustul absent şi nutrientul de negăsit al duhului. Pe măsură ce spiritul îi va slăbi, trupul i se va umfla, „cu grăsime inima-şi va încuia” (Psalmul 16: 10). Atât de actuala problemă a obezităţii are aşadar, în principal, o cauză spirituală, metafizică.

2 comentarii pentru “Cauzele spirituale ale obezităţii. Un proces ignorat: noosinteza”

  1. ianuarie 14, 2015 la 11:47 pm

    Nu-mi vine sa te jignesc domnule patrascu, dar cum legi spiritualitatea de obezitate e o poveste pentru secolul al saptesprezecelea. S-ar parea ca te uiti dupa un grup de fraieri cu care sa „lucrezi”.

  2. ianuarie 21, 2015 la 4:47 pm

    Domnule Dalacu,

    Nu vă înțeleg pertu-ul și nu-l agreez. Nu vreau sa „lucrez” (nu știu ce conotații are pentru dumneavoastră acest verb de îl puneți între ghilimele) nici cu un grup de fraieri și nici măcar cu unul singur, motiv pentru care nu mă „muncesc” prea mult să vă răspund.

    H.P.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper