Căutări în muzeul virtual

Ana Blandiana spunea odată că nu a pus preţ pe obiecte, până la un anumit moment dat. Evident, nu a început să preţuiască obiectele pentru că erau preţioase pentru alţii sau în sine, ci pentru că erau importante pentru ea…
Am făcut prostia, asemenea atâtor tineri bezmetici, să arunc obiecte a căror valoare n-o înţelegeam. Am păstrat în schimb tot felul de fleacuri care îmi aduceau aminte de cine ştie ce momente trăite adolescentin. Tentaţia colecţionării este o patimă grea. Majoritatea vizitatorilor de muzee o trăiesc cu invidia în suflet faţă de înseşi muzeele proprietare. Cei mai mulţi dintre turişti sunt de asemenea victime ale ei, încercând să colecţioneze imagini făcute cu o mână tremurândă Turnului Eiffel, deşi ar putea să găsească pe Internet imagini de o calitate cu mult mai bună; dar dovada faptului că ai fost tu însuţi turistul întâmplător la doar câţiva paşi de celebrul Turn îi va convinge pe cei mai mulţi dintre noi să încerce să prindă un unghi neobişnuit ori un nor cu o formă surprinzătoare în memoria aparatului foto sau a telefonului. De fapt, turistul etern vrea să colecţioneze momentul în care el s-a aflat lângă un obiect al veneraţiei – justificate sau nu – universale. Acelaşi sentiment îl au şi colecţionarii de imagini din muzee. Când am văzut-o prima oară pe Venus din Milo am crezut că era supusă unui viol în grup al unor turişti japonezi. Dacă nu o puteau avea pe Venus în dormitor, măcar să o reţină pe o fotografie… Nu am reuşit să mă apropii de sculptură şi am renunţat. La doi paşi de Mona Lisa pot fi admirate o mulţime de alte extraordinare tablouri. Având ghinionul să fie expuse în aceeaşi cameră cu cea mai celebră pânză pictată din lume, la ele nu se mai uită prea mulţi oameni. În schimb, tabloul lui Leonardo e fotografiat până la saţietatea aerului înconjurător.
Cum ar fi totuşi dacă am putea strânge acasă la noi câte un muzeu privat cu tot ce ne place mai mult? Tehnologia viitorului va permite cu siguranţă acest lucru. Deja bazele de date de genul Europeana sau Google Cultural Institute sunt un foarte bun început. Aşa cum avem mai toţi câte un playlist alcătuit pe Youtube ce cuprinde preferinţele noastre muzicale, care pot fi rulate în buclă, vom putea şi să ne alcătuim un muzeu virtual, strângând câte un obiect de la Uffizi, unul de la Luvru, unul de Smithsonian şi unul de la Metropolitan. De acum înainte trei muzee româneşti oferă câte o fărâmă din patrimoniul lor pentru a fi colecţionate virtual: Muzeul Naţional Brukenthal, Complexul Naţional Muzeal ASTRA şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Dacă vom aduna cele 40 de exponate de la Brukenthal, cele 50 de la ASTRA şi cele 150 de la Muzeul Ţăranului la celelalte câteva bunuri culturale (monumente istorice, construcţii şi bunuri mobile) aşezate pe pagina Internetului de Asociaţia „Mocăniţa” de la Vişeul de Sus, de Ordinul Arhitecţilor din România, de Asociaţia „Folclor fără Frontiere” şi de Fundaţia „Pro Patrimonio”, vom ajunge să avem o primă (modestă, dar interesantă) colecţie. Încet, încet Institutul Cultural Google adună virtual un patrimoniu cultural de excepţie din România. Lansarea formală a evenimentului creat de colosul american Google a avut loc în muzeul bucureştean la 24 noiembrie 2014 şi cred că merită aceeaşi apreciere ca şi Europeana, tocmai pentru că, spre deosebire de cea din urmă, este o iniţiativă privată. Desigur, pentru Europeana, plasarea bunurilor culturale în mediul virtual este o datorie (nu doar de onoare, ci una cât se poate de legală!) pentru fiecare stat membru al Uniunii. Celălalt sit strânge o bază de date adunate din toate muzeele lumii absolut benevol. Trebuie spus că nu doar imaginile sunt cele care apar pe net, ci şi informaţiile esenţiale pentru fiecare bun în parte. Cu alte cuvinte ne putem alcătui un adevărat catalog după plăcerea fiecăruia dintre noi. În fond, asta este şi ceea ce contează pentru public: rezultatul, indiferent de unde vine acesta, acel muzeu virtual pe care ni-l putem alcătui pe calculatorul de acasă, înregistrat în hard-ul personal şi pe care îl putem lua cu noi oriunde. Ar fi totuşi o problemă: nici unul dintre noi nu are parte de vreun obiect original. Asta este însă o chestiune care ţine de viitorul mondial al culturii. Şi mai este o problemă despre care nu vom discuta însă astăzi: protejarea dreptului de autor!
Ne aflăm sub o imensă presiune a colecţionării de bunuri culturale. În plus, conservatorii din muzee îşi impun tot mai mult condiţiile draconice care ţin de esenţa profesiei lor: obiectele nu pot fi atinse, trebuie prezervate într-un mediu septic, orice expunere în faţa publicului constituind un pericol potenţial pentru fiecare bun în parte. Până la urmă, ajungi să te întrebi cui foloseşte acest conservaţionism dus la extrem şi până unde vom merge cu protejarea obiectelor? Am încercat cu altă ocazie să îmi imaginez o lume a viitorului în care muzeele, arhivele şi bibliotecile vor redeveni nişte depozite închise, interzise accesului fizic al publicului, dar care vor fi obligate să îşi plaseze pe Internet absolut toate bunurile pe care le deţin în colecţii. Cu alte cuvinte, absolut toţi, într-un mod democratic, vom avea acces la bunurile culturale doar prin intermediul unui monitor. Cu siguranţă, până atunci vom putea trăi diverse alte senzaţii, vom vedea obiectele în trei dimensiuni, vom putea – cine ştie? – să le aducem în încăpere alături de noi ca pe nişte holograme şi vom putea simţi şi mirosul lemnului din care e realizată vreo sculptură proaspăt intrată în colecţia unui muzeu. Dar toate acestea vor fi copii. Vom trăi într-o lume a iluziei culturale – a unei iluzii perfecte, probabil. Poate că ne vom putea şi reconstitui o copie absolut perfectă a statuii preferate în holul casei, utilizând informaţiile furnizate de bazele de date existente online. Muzeul virtual va căpăta concreteţe în casa fiecăruia dintre noi. Va mai avea atunci vreo importanţă autenticitatea, dacă obiectul este sau nu original sau copie, dacă este exemplarul de autor sau al o sutălea dintr-o serie? Probabil că nu.
Dar să revenim cu picioarele şi mai ales cu minţile în realitatea contemporană, asta de aici, din satele şi oraşele noastre, din şcolile noastre în care copiii din clasa I şi cei din clasa a II-a, la sfârşit de noiembrie, nu au încă manuale, iar muzeele nu au scannere, nici măcar pentru două dimensiuni, darămite pentru trei, în vreme ce restauratorii se uită cu jind la cataloagele cu substanţe necesare exercitării profesiei lor! Pentru această societate românească ce se apropie vertiginos de vârsta libertăţii mature, muzeul virtual este o soluţie minunată (adică o adevărată minune) pentru aducerea culturii, a patrimoniului mai aproape de oamenii care nu au ocazia să intre prea des în muzee. Tot ce avem de făcut este să îi facem pe aceşti oameni să fie şi interesaţi de minunile care se văd pe ecran. În situaţia în care majoritatea covârşitoare a obiectelor muzeale zace în depozite fără vreo şansă reală de a a fi expusă prea curând, soluţia trecerii lor în muzeul virtual este una care le face dreptate şi care ne face şi nouă dreptate, celor care finanţăm din taxele pe care le plătim muzeele ţării. Avem – noi cetăţenii României – un drept constituţional (stabilit în faimosul articol 33 al Legii fundamentale) al accesului la cultură, iar prin prisma exercitării acestui drept instituţiile muzeale au obligaţia să facă tot ce le stă în puteri pentru a pune la dispoziţia publicului ceea ce cu gelozie tezaurizează. Aşa încât să ne bucurăm de muzeele virtuale care se nasc în jurul nostru, dar să fim totodată realişti şi modeşti: să cerem muzeelor noastre să ne ofere totul măcar prin Internet. Este dreptul nostru de cetăţeni ai României, de cetăţeni ai Europei!

Un comentariu pentru “Căutări în muzeul virtual”

  1. decembrie 4, 2014 la 4:58 pm

    Pina nu de mult, accesul complet la obiecte cu valoare museala era posibila numai pentru curatori. Cu proliferarea explziva a “on line auctions” si a altor “outreach” metode, cei perseverenti sunt in stare sa puna inpreuna adevarate sanctuare pentru un fel sau altul de obiecte de interes.
    Muzeele virtual devin numai un exemplu a ceea ce entuziastii pot crea in “their living rooms”.
    Nick Dalacu/ Niagara Science Museum

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper