Când ficţiunea deconspiră adevărul. Conect Act, al treilea frate

Un articol de ILINCA STIHI

Un context socio-politic bizar, o toamnă gri, supurând leneş din toate rezervele de melancolie, şi apoi provincia, tot mai îndepărtată pe măsură ce performanţele căilor ferate române avansează negativ spre locomotiva cu aburi… toate aceste elemente constrâng individul la eliberarea prin recluziune. Aşa s-ar spune. Dar poate de vină este cifra fatidică trei sau poate vinovate sunt climatul viu şi aerul proaspăt înmiresmat de la Târgu Mureş. În orice caz, putem da vina şi pe titlu. Conect Act 3.
Într-adevăr, o provocare spre diverse conexiuni a fost conceptul din spatele evenimentului desfăşurat în perioada 14-16 noiembrie la Târgu Mureş. Acţionând ca un al treilea frate, cel ce se erijează în dirijorul şi totodată iniţiatorul unui dialog inspirat între lumea interioară a fiecăruia şi lumea aşa cum se arată ea vederii, conceptul Conect Act a reuşit într-un timp extrem de scurt să lanseze provocări. Prima sa dimensiune, proiectul de creaţie dramatică Fabulamundi, playwriting Europe.
Fabulamundi este rezultatul colaborării între mai multe ţări europene, colaborare focalizată pe noua dramaturgie. Iniţiativa de a selecta, traduce şi promova prin spectacole-lectură voci proaspete ale textului dramatic european nu numai că înlesneşte circulaţia transfrontalieră a pieselor de teatru, dar mijloceşte şi un dialog prin teatru al culturilor propriu-zise. Astfel, ne aflăm în faţa a patru texte care dezvoltă, fiecare în felul său, polifonia modernităţii. Consens şi… de Dirk Laucke este începutul de drum. Teatrului-documentar i s-a acordat o atenţie specială la Târgu Mureş şi prin atelierul susţinut de autor cu studenţii la Scriere Dramatică. Interesantă opţiunea organizatorilor de a sublinia acest tip de provocare teatrală tocmai acum când tot ce ne înconjoară, strada sau tribunele politicienilor, flash-urile ştirilor sau până şi aparent inocentele figuri ale vegetaţiei domesticite, tot şi toate au devenit naturi politice prin excelenţă. Deci teatrul trebuie să reflecte realitatea pornind de la istoria ei vie.
Astfel, dramaturgul Dirk Laucke scrie pentru teatrul din Heidelberg textul Consens şi… mergând pe urmele ţiganilor unguri din Germania înapoi, spre locul de unde provin. Călătoria autorului însuşi, redată apoi teatral, descoperă Budapesta vremurilor noastre, hăituită de fantomele neonazismului, răvăşită de conflicte sociale şi trăind sentimentul tot mai pregnant al unei ţări insulare, izolate de străinătate. Ceea ce ar fi putut fi mai mult decât provocator – prezenţa unui cetăţean german în mijlocul unor evenimente politice care nu cu foarte mult timp în urmă au plonjat în agonie propria lui ţară – a fost din nefericire sacrificat de autor. Laucke a rămas fidel scopului său iniţial, căutând dovezi pentru discriminarea şi umilirea populaţiei rome din Ungaria. Iată cum alte politici se suprapun celor sociale, şi anume politicile culturale europene care dictează, de multe ori forţând bunul-simţ artistic şi uman, direcţiile revoltelor. Produsul cultural îşi capătă astfel un umilitor cod de bare, expus pe raft în mall-ul directivelor europene arogant juste şi atotştiutoare.
Împotriva altor directive se ridică, surprinzând prin sinceritatea discursului şi prin felul mai puţin ortodox de a discuta despre sfinţi, textul românesc din şiragul spectacolelor-lectură, Dosarul Brâncoveanu explicat sau Cum am devenit sfânt de Laurenţiu Blaga şi Adrian Iclenzan. O perspectivă proaspătă asupra ideilor pompoase, zornăind de podoabe bizantine prezentate publicului său spectator şi/sau practicant de cãtre Biserica Ortodoxă Română despre Constantin Brâncoveanu. Adus în faţa oamenilor cu pasiune de actorul Nicu Mihoc, acest monolog începe ca un pamflet. Umorul, curajul, stilul alert au calitatea de a ridica temperatura sălii. Pariul este să vezi dincolo de ştampilă. Ce-nseamnă să fii sfânt? Este sfinţenia un instrument ideologic sau omul distilat? Grea şi curajoasă provocare la dialog mai ales în România capitalismului tămâiat. Textul este în lucru şi dorinţa celor implicaţi este să se împlinească într-un spectacol complet. Iniţiativa merită votată cu devotament, dar şi cu câteva reţineri. Verva începutului se pierde uşor pe parcurs. Curajul formulărilor se înmoaie în regrete mioritice, iar teama de retorismul rememorărilor istorice nu fereşte întotdeauna autorii de secvenţele schematice cu eroi pe care nu-i cunoaştem. Cine ar fi, de fapt, Constantin Brâncoveanu rămâne o întrebare, iar apariţia ei este nepreţuită pentru ceea ce ne defineşte ca popor şi pentru efigiile pe care ar trebui să ni le alegem în cunoştinţă de cauză, nu dintr-o stranie disperare a lipsei lor.
Tot despre cunoaşterea de sine a venit din Franţa să ne vorbească şi Fabrice Melquiot, prin piesa Bufniţa, vântul şi noi. Prezentat într-un spectacol-lectură în regia lui Gavril Cadariu atât de reuşit, încât eforturile de producţie scenică au părut brusc superflue, acest text poetic are amprenta tradiţiei teatrale şi cinematografice franceze. Personajele sunt dezbrăcate de măşti până devin acele entităţi stranii, asociale şi nostalgice care suntem noi toţi. Lumea e o mare aventură. Ea ne fură privirile, până ce uităm cât de trist se consumă vieţile precum ceara de la lumânare sub fuiorul focului, mistuitorul timp. Adresată unui public considerabil, aşa cum a declarat autorul însuşi, un public menit să cuprindă toate categoriile de vârstă de la nouă ani în sus, scriitura lui Fabrice Melquiot reuşeşte să împletească subtil naivitatea avântului copilăresc cu tăcerea grea, plină de cuvinte, a vârstelor adulte. Avem în faţă doi fraţi şi soţia unuia dintre ei, iar scenele glisează dibaci între copilăria şi maturitatea personajelor până ce firele se întâlnesc brusc în noua viaţă, bebeluşul abia născut din pântecele femeii. Previzibil, s-ar putea spune. Omul îşi predă zestrea sa de lacrimi şi speranţe fiului sau fiicei sale. Dar bebeluşul nu e sau, tocmai, este ca oricare altul. Nou-venitul e o bufniţă, o specie diferită de părinţii săi. Copil şi părinţi se contemplă. Vor învăţa să convieţuiească, dar nu vor desluşi nicicând natura adevărată a celuilalt.
Atât de stranie şi de plămadă atât de misterioasă e firea omenească încât Din umbră/ Bufoni şi paiaţe pare să fi smuls şi ultima cortină. Antonio Fernandez Lera este scriitor, neinteresat de forme, dar pasionat de cuvinte. Textul său anulează identitatea clasică a personajului. Nu mai vorbim de cutare sau cutare, ci de spirite fragile risipite prin lume, printre lumi. Cuvintele devin arteziene în care două perechi de ochi privesc, lansându-se pe volta lor lichidă spre aventuri imaginare. Proza subiectivă la extrem a autorului spaniol provoacă forma teatrală. Autorul, prezent la Târgu Mureş, povestea despre un spectacol provocator, montat cu acest text într-o piaţă de peşte abandonată, undeva prin îndepărtata Galiţie. Cu asta, ajungem la graniţa teatrului însuşi. Acolo de unde cercul se închide şi se petrece acea ciudată întoarcere la origini, la recâştigarea oraşului ca spaţiu teatral.
Al treilea frate care a fost pentru câteva zile creatorul evenimentului Conect Act la ediţia a treia pentru fiecare din participanţi, invitaţi sau spectatori, a lansat mai departe, dincolo de Fabulamundi, provocări teatrale la dialog interior. Una dintre acestea a fost spectacolul În trafic, scris şi regizat de Alina Nelega, interpretat de Elena Purea. El este deja o certitudine, confirmată fiind valoarea textului prin premiul UNITER pentru Piesa anului în 2013 şi valoarea spectacolului prin selecţionarea lui la Festivalul Naţional de Teatru. De ce? Acest ambuteiaj emoţional având ca protagoniste femei prezintă „imaginea unei realităţi într-un sens giratoriu. Suntem cu toţii într-un astfel de sens giratoriu“, afirmă chiar autoarea despre textul său.
Şi, revenim astfel, vorbind de data aceasta de spectacole în sine, şi nu doar de texte, la ce a însemnat evenimentul mureşan. O sensibilizare binevenită la realitatea imediată. Alina Nelega, precum toţi ceilalţi dramaturgi prezenţi, a reacţionat în faţa culorilor din cotidian, fie ele emoţionale, factice sau fizice. Acest fenomen intrat în repaos pentru atâtea decade în România vorbeşte despre revenirea cu aplomb a unui filon artistic viguros, capabil să filtreze direct şi la cald momentul. În aceeaşi cheie, alte două spectacole, Băieţii din strada Pal de Molnar Ferenc şi Shoes de Scott Johnston propun o afluenţă de tineri prezenţi pe scenă, în calitate de actori în primul spectacol (extraordinari interpreţi ai băieţilor de cartier) sau de actori şi autori, în spectacolul Shoes. Mare pariu câştigat de iniţiatori şi, printre cei mai curajoşi, evident, de directoarea Teatrului Naţional Târgu-Mureş, Alina Nelega, pentru că au intuit just moneda forte a viitorului şi au hotărât să investească în ea. Cu un asemenea spirit, drumul de întoarcere a căpătat brusc alte sensuri pentru că, aşa cum patruzeci sunt noii treizeci în termeni de vârstă, la fel trenul în ritm de mocăniţă poate că e noul TGV, iar începutul prematur de iarnă o fi noua primăvară. Sau… aşa-i doar la Mureş?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper