Anton Golopenţia şi corespondenţii săi

Un articol de IORDAN DATCU

După volumele I (2004), II-III (2010), a apărut, în 2014, la Editura Enciclopedică, tot atât de masiv (700 p.) ca şi celelalte, cel de al patrulea volum din Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923–1950), text stabilit de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu-Pelazza, introducere şi note de Sanda Golopenţia. Volumul conţine, ca structură cantitativă, cum a calculat doamna Sanda Golopenţia, 77 schimburi epistolare minime (o scrisoare), 45 schimburi epistolare reduse, 17 schimburi epistolare medii şi 60 de schimburi epistolare masive (peste 20 de scrisori fiecare). Sunt schimburi epistolare cu cunoştinţe ale lui Golopenţia de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, din cadrul mişcării gustiene, de la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, cu corespondenţi la revista Sociologie românească, cu colegi de la Institutul Central de Statistică. Nu sunt relaţii epistolare doar cu membri ai şcolii sociologice de la Bucureşti, ci şi cu scriitori, istorici/ critici literari, filosofi, eseişti, publicişti, lingvişti, artişti plastici, geografi, istorici, economişti, folclorişti. Ne oprim aici, fiindcă peisajul corespondenţilor lui Golopenţia este mai larg. Această bogăţie epistolară trădează ceva special din firea lui Golopenţia, care – cum scrie Sanda Golopenţia – „şi-a apărat de îngheţ prieteniile sau întâlnirile bune, prin scurte rapeluri afectuoase, jucând nu o dată în Rapsodia epistolară rolul de epilog sau coda; o notă bibliografică, o carte în dar, o felicitare la prilejuri de bucurie.“ Golopenţia a avut, spre deosebire de profesorul său Dimitrie Gusti, vocaţie epistolară.
Un aşa de mare fond epistolar, exemplar adnotat şi comentat, este o sursă majoră pentru cel care va scrie o monografie despre Anton Golopenţia. Importanţa lui evocativă nu se reduce însă la cunoaşterea parcursului biografic şi la activitatea lui Anton Golopenţia; el „ne oferă în mod esenţial imaginea, în direct, a interbelicului românesc în ansamblu, cu căutările lui, cu grupurile care au aspirat ori s-au mobilizat în vederea înţelegerii şi mlădierii circumstanţelor epocii, cu polifonia soluţiilor şi a aspiraţiilor“ (Sanda Golopenţia).
Volumul pivotează pe câteva schimburi epistolare mai importante: cu Emil-George Papahagi, Mihai Pop, Victor Rădulescu-Pogoneanu, H.H. Stahl, Petre V. Ştefănucă, Tudor Vianu şi Mircea Vulcănescu. Cel cu Mihai Pop, dintre anii 1931 şi 1941, reţine atenţia prin paginile despre cercetarea plasei model Dâmbovnic, orientată, după cum scrie Mihai Pop, după sistemul „ortodox“ al lui Dimitrie Gusti pe cadre şi manifestări, despre atmosfera de lucru, componenţii echipei, între ei domnişoara Irina Sturza, agronoamă, care va deveni soţia lui Mihai Pop, despre „unitatea de muncă şi de concepţie minunată“ care domnea în echipă. Un raport asupra activităţii echipei, semnat împreună cu Anton Golopenţia şi un altul, semnat tot de ambii, din septembrie 1939, care era un „plan de lucru pe teren pentru viitor“, vădesc seriozitatea profesională a celor doi sociologi.
Dialogul epistolar cu Octavian Neamţu, dintre anii 1932 şi 1947, este centrat pe nevoia apariţiei unei reviste dedicate tineretului, chestiune din care se desprinde poziţia echidistantă a lui Anton Golopenţia, exprimată şi într-o scrisoare către Mircea Vulcănescu: „Nu trebuie să facem politică în studii. Dar să credem că servim ţara printr-un studiu despre negustorii ambulanţi de la Cornova. E o cale atât de lungă aceasta! Trebuie să acţionăm direct. Momentul e prielnic: tineretul nostru, dezorientat între «eseişti» şi «gardişti», are nevoie de un îndreptar. Noi putem să-l dăm pe cel sănătos, al realităţilor. Dacă stăm pe dinafară pe mai departe, păcătuim prin abţinere. I-am scris aşa profesorului. Ar trebui să accepte monografiştii şi ca grup «politic». Trebuie creat cel puţin un organ, un ziar, semn în afară. Aşa pot fi câştigaţi statisticienii şi economiştii tineri, ardelenii de la Gând românesc şi alţi oameni sănătoşi.“
Din cele 38 de scrisori – 29 ale lui Golopenţia şi 9 ale lui Henri H. Stahl –, cele emise de primul din anii studiilor în Germania (1934–1936) sunt cele mai semnificative. Studiosul eminent Golopenţia îi scria prietenului de la Bucureşti că, revenit în ţară, nu vrea să facă savantlâc, că a îndrăgit ţara „cu deznădejde“, că îl preocupă contactul cu realitatea, că vrea să se manifeste „pentru a reînvia «monografia», pentru a o readuce la «înălţime» (înălţime niciodată atinsă aievea şi visată numai“, că după ce citeşte acolo, cu un cap sugativă, vrea să facă parte din acţiunea de îndrumare spirituală a tineretului, pentru că „Tineretul e la noi mai dezorientat decât oricând şi viitorul ţării tot mai negru. E vremea învălmăşirii a tot ce s-a gândit vreodată despre ce e de făcut în România: o neutralizare a tuturor ideilor prin toate ideile şi, ca urmare, apatia cea mai adormită cu putinţă.“ Revenea în ţară şi era aprig hotărât să nu facă nimic „ce nu are punct de reper, undeva dedesubt, România.“ H.H. Stahl nu-i dădea veşti prea bune în 1934: „Acuma dai cu tunul şi nu găseşti un om care să freamăte pentru sat, aşa cum s-ar fi căzut unui monografist (peste 500 am fost cu toţii) care a deschis ochii să vadă şi ar fi înţeles ceva.“ În ceea ce îl priveşte pe el, pe Stahl, mai avea doar o singură datorie, de „a alcătui procesul verbal al morţii unei vechi vieţi frumoase româneşti. Peste o generaţie, două, răzăşii nu vor mai fi şi vor muri bătrânii care ştiu cânta pe lung.“
Un interes aparte prezintă substanţialul set de scrisori, dintre anii 1929 şi 1944, Tudor Vianu – Anton Golopenţia, primul cu 8 scrisori şi celălalt cu 17, cele mai multe dintre acestea fiind emise din Germania, unde Golopenţia îşi pregătea doctoratul. Golopenţia apreciază, cu recunoştinţă şi admiraţie, că profesorul Tudor Vianu face parte dintre oamenii „întregi şi mari“, că îl caracterizează „un minunat echilibru“, că profesorul are o mare însemnătate în ziditura vieţii studentului său în „anii de afundare cu patimă în cărţi“. Într-una dintre primele scrisori, când încă nu plecase la studii în Germania, Golopenţia a crezut că-şi exprimă mai adânc sentimentele pentru profesorul său inserând în scrisoare două strofe din poezia Spuse a lui Hölderlin, pe care editoarele o dau şi în traducere, făcută de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu:
Socrate şi Alcibiade
Pentru ce îl cinsteşti mereu, sfinte Socrate,
Pe tânăru-acesta? Ceva mai măreţ nu cunoşti?
Pentru ce ochiul tău îl priveşte
Cu dragoste, ca pe un zeu?

Cel ce adânc a gândit, mereu viaţa iubeşte,
Înalta virtute-o-nţeleg cei ce-n lume-au privit
Şi se-ntâmplă că – ades – înţelepţii
La urma tânjesc spre frumos.
Profesorul Tudor Vianu l-a cunoscut bine pe studentul Golopenţia când acesta a urmat cursurile sale de estetică şi filosofia culturii şi a lucrat în seminarul său, ani în care i-a îndrumat lecturile şi a avut cu el „legături ştiinţifice îndeajuns de vaste“. În 1933, când Golopenţia a făcut o cerere pentru bursă din partea Fundaţiei Rockefeller din New York, Tudor Vianu, în scrisoarea către reprezentantul amintitei fundaţii, a mărturisit că Golopenţia este „unul din elementele cele mai talentate“ dintre recenţii absolvenţi ai Facultăţii de Litere şi Filosofie, că văzându-i calităţile ştiinţifice l-a recomandat lui Dimitrie Gusti, „care a făcut din el unul dintre cei mai buni elevi şi colaboratori ai săi, în cursul cercetărilor de monografie socială“. Tudor Vianu adăuga că acei care-i vor acorda bursa vor găsi în el „nu numai un spirit format pentru cercetare ştiinţifică ci şi un om cu un caracter sociabil şi devotat.“ Profesorul Vianu avea să se convingă, şi din scrisorile fostului său student, de amploarea cunoştinţelor lui, scrisorile fiindu-i realmente doldora de nume precum: Ernst August Bertram, Alfred Bäumler, Moritz Carrière, Paul Claudel, Auguste Comte, Max Desoir, Wilhelm Dilthey, Hans Freyer, Leo Frobenius, Hans Grimm, André Gide, Friedrich Gundolf, Hegel, Martin Heidegger, J.Ch.Fr. Hölderlin, Hugo von Hoffmanstal, Günther Ipsen, Herman Hesse, Nicolai Hartmann, Kelmut Klocke, S.A. Kirkegaard, Max Kommerell, Herbert Krüger, H. Kuhn, Theodor Litt, Claude Mauriac, Friedrich Nietzsche, Rud. Oberbrecht, Rainer Maria Rilke, Wilhelm Richard, Heinrich Rickert, Eduard Sprangher, Werner Sombart, Max Alexander Friedrich Schlaser, Oswald Spengler, Hermann Stehn, Max Scheler, Ernst Troeltsch, Max Weber ş.a.
Într-o scrisoare din 26 decembrie 1935, care începe cu formula de adresare „Iubite Domnule Golopenţia“, Tudor Vianu îşi aminteşte cu nostalgie anii săi de studii în Germania: „Tübingenul a fost pentru mine un loc de desfacere şi înflorire, ca puţine altele. Când am ajuns acolo, eram un om aproape sfârşit. Viena din 1920, cu lipsurile ei, mă istovise şi mă găseam de asemeni într-un impas al studiilor mele, din care nu ştiam cum voi putea ieşi. Un instinct sigur mă dusese însă într-acest loc plin de prospeţime, unde am găsit o natură frumoasă, multă linişte şi o sumedenie de oameni cumsecade. Niciodată n-am avut răgazul să stau mai mult de vorbă cu mine însumi şi să mă cristalizez mai neturburat. Mă încadram apoi destul de bine în acel mediu încă romantic, în care alternam între lungi ore de bibliotecă, pietate muzicală în biserici şi săli de concerte (descopeream pe Bach), plimbări în frumoasa regiune, la Lichtenstein, Zollern, Niedernau etc. şi vesele adunări camaradereşti. Mă vei înţelege, deci, că Germania a rămas pentru mine în ipostaza ei romantică şi că nu pot considera decât cu uimire şi durere tot ce s-a întâmplat în urmă.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper