A-l purta pe cel care te poartă

Un articol de CRISTINA BOGDAN

„Un sfânt este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi“ scria Paul Evdochimov, încercând să atragă atenţia asupra umanităţii exemplare şi a dialogului pe care îl instituie prin simpla prezenţă. Rareori cei care se apleacă meditativ asupra acestor întrebări pilduitoare descind din alte sfere decât cele teologice. În cazul specialiştilor în istoria bisericii sau în hagiografie, discursul se organizează în jurul elementelor vieţii, al minunilor săvârşite în timpul existenţei pământeşti sau post-mortem şi al recunoaşterii caracterului sfinţeniei  într-o anumită comunitate religioasă. O carte precum cea pe care o înalţă Silvia Marin-Barutcieff – pe temelia unor texte, imagini, tradiţii populare, forme ale venerării – pentru a reface, ca-ntr-un joc de puzzle, identitatea unui sfânt (despre care istoriile nu concordă în a accepta că ar fi existat) reprezintă mult mai mult decât atât. Cercetarea consacrată Sfântului Hristofor declanşează o re-lectură a unor paliere culturale (hagiografie, iconografie, cultură populară), pe care studiile româneşti le tratează adesea distinct. Pentru cultura română pre-modernă, numai o astfel de abordare inter- şi trans-disciplinară poate fi convingătoare, pentru că graniţele dintre teritoriile amintite sunt fluide, iar temele glisează cu uşurinţă dintr-un registru într-altul (din hagiografii pe zidurile edificiilor cultice; în timp ce tradiţiile locale pot acredita sau nuanţa o anumită interpretare asupra personajului, capabilă să genereze un tipar de reprezentare vizuală).
Ca într-un triptic medieval, volumul Silviei Marin-Barutcieff, intitulat Hristofor: chipurile unui sfânt fără chip. Reprezentările din cultura românească veche şi sursele lor (Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014), îşi deschide către privitor, rând pe rând, câte o latură. Mai întâi ni se perindă prin faţa ochilor reprezentările literare ale sfântului din textele străine şi româneşti (acestea din urmă cuprinse în culegeri hagiografice, precum Viaţa şi petrécerea Svinţilor a lui Dosoftei, 1682-1686, sau Mineele de la Buzău, 1698; Râmnic, 1780 şi Mănăstirea Neamţ, 1812-1813). Scrierile sunt analizate sub unghiul de incidenţă al vocaţiei insolitului (Eugen Negrici), infirmând prejudecata potrivit căreia genul hagiografic este „condamnat“ la schematism şi stereotipie.
Episoadele vieţii mucenicului se înscriu în modelul propus de Hippolyte Delehaye, sub denumirea de pătimire epică. Lor li se adaugă cea de-a doua parte a tripticului, dedicată reflectării sfântului în apele culturii populare, acolo unde se intersectează cu personajele unei axe cuprinse între bestialitate şi sfinţenie. Portretul martirului se întregeşte în cea de-a treia ramă, iconografia. Cele peste 170 de reprezentări identificate în spaţiul autohton au permis elaborarea unor taxonomii, în conformitate cu o pleiadă de criterii de clasificare: geografic, cronologic, morfologic, sintactic (referindu-se la amplasamentul în biserică). Sub aspect morfologic, au fost delimitate nu mai puţin de unsprezece tipuri diferite în iconografia românească, dovadă a interesului acordat eroului sacru şi a ingeniozităţii meşterilor populari în crearea unor variante hibride sau alternative. Lumea apuseană şi-a deschis la rându-i cuferele cu imagini, lăsând să fie inventariate reprezentări murale, picturi pe lemn şi pe sticlă, sculpturi, miniaturi, obiecte de cult (relicvarii, ex-voto-uri, prapuri etc.), într-o diversitate a suporturilor care atestă, la un alt nivel, polimorfismul personajului. Celei care ştie să contemple, casele, palatele, fântânile, podurile din Occident îi aduc pe retină, la tot pasul, chipul pe care-l urmăreşte. În jocul caleidoscopului de secvenţe vizuale şi literare investigate, din măruntele piese lucitoare se recompune acelaşi contur, al unui sfânt fără chip (nu în sensul că ar fi acefal, ci pentru că nu se poate mărgini la unul singur).
Autoarea scormoneşte febril prin rafturile bibliotecilor din America şi Europa, scoate la iveală martirologii (din Orient şi Occident), sinaxare, manuscrise greceşti şi latineşti, urmărindu-şi eroul cu obstinaţie şi acribie de benedictin. Nu se sperie de varietatea surselor, de caracterul lor uneori contradictoriu, de poveştile paralele care configurează identităţile anamorfotice ale lui Hristofor. Este conştientă că a ales să calce pe urmele unui personaj care îmbracă, de fiecare dată, o altă piele. Sfântul proteic, care călătoreşte mereu în căutarea unei schimbări fiinţiale (de la uriaşul barbar la martirul creştin, de la tânărul nespus de frumos la purtătorul unui cap de câine, în conformitate cu legenda atestată la Muntele Athos, sau posesorul unui chip de miel, potrivit poveştilor care au circulat în Muntenia, Oltenia şi sudul Transilvaniei), nu se lasă lesne surprins şi încartiruit. Străbate calendarele oferindu-şi protecţia anumitor zile (9 mai în universul ortodox, 25 iulie în lumea occidentală, 24 iulie, în Germania, 10 iulie în Spania, 28 martie sau 7 aprilie, în biserica coptă, 29 martie, în sinaxarul arab), îşi schimbă locul în programul iconografic al edificiilor cultice din spaţiul autohton, devenind, după cum inspirat se intitulează unul dintre capitole, nomad în Casa Domnului. El coboară de pe faţadele bisericilor pentru a pătrunde în exonarthex, apoi pe intradosul arcului de la intrarea în pronaos, de unde înaintează hotărât către anumite zone ale naosului – glaful ferestrelor, pereţii nordici sau sudici ai încăperii, unde se inserează, de obicei, în şirul sfinţilor militari; se strecoară chiar şi în gropniţă (la Dobruşa), consfinţindu-şi astfel dimensiunea escatologică; este găzduit pe porţi de piatră sau pe uşi ale bisericilor de lemn (la Sebeşu de Sus şi la Ieud-Deal). Patron al călătorilor, este definit de mobilitate şi schimbare, nu se mulţumeşte cu o singură tipologie, rătăcind prin mai multe. Este deopotrivă subsumabil categoriei chinocefalilor (care se convertesc la creştinism), a uriaşilor, a oamenilor sălbatici (Wilder Mann – întruchipare medievală – sau Silvan – figură mitologică a antichităţii romane) şi a foricilor (sfinţi care Îl poartă pe umăr sau în braţe pe Hristos).
Când marginalitatea
redesenează centrul
Ţesătura pe care o propune Silvia Marin-Barutcieff este una complicată şi clară în acelaşi timp. Autoarea face lumină, treptat, în hăţişul de informaţii de natură literară, religioasă, iconografică pe care le deşartă sub privirile uimite ale cititorului şi, deşi lucrează cu o mulţime de iţe, din scriitură nu răzbate niciodată oboseala sau neliniştea de a nu putea continua parcursul. Secretul acestei atitudini senine rezidă, pe de o parte, în bucuria de a scrie despre un subiect care depăşeşte graniţele unui interes strict ştiinţific, iar pe de altă parte, în siguranţa pe care ţi-o conferă mânuirea unor instrumente de lucru performante. Documentarea îndelungată în bibliotecile din ţară şi de peste hotare (în Statele Unite ale Americii şi în Germania), cercetările de teren din arealul românesc şi din lumea occidentală (Germania, Italia, Franţa, Elveţia, Austria, Cehia, Slovenia) şi orientală (Cappadoccia, Cipru) facilitează comparaţiile cu alte figuri aureolate, propunând punţi de legătură şi de interpretare între legendele şi hagiografiile care au circulat în cele mai diverse zone ale creştinătăţii.
Există un rafinament şi o subtilitate intrinseci demersului, la toate nivelurile lui. Alegându-şi un subiect de nişă, construindu-l din fragmente ce se impun doar unei priviri exersate, Silvia Marin-Barutcieff reuşeşte performanţa de a trasa direcţii de cercetare, de a modifica atitudini uzate şi de a oferi prospeţime unor contexte cu aer vetust.
Sfântul ales nu este, la o primă vedere, o figură centrală a ierarhiei sacre, deşi în Occidentul medieval a fost rânduit printre cei 14 Sfinţi intercesori (al căror cult a luat naştere, în veacul al XIII-lea, pe malurile Dunării de Sus). Autoarea ştie să găsească genul proxim şi diferenţa specifică, integrându-l printre cei care „nu dezertează niciodată“, şi cărora simte nevoia să le dedice un scurt poem în proză: „Nu se vorbeşte nicăieri despre indivizi care să-şi fi asumat iubirea pentru Hristos ca pe o ofrandă de vitalitate şi care să fi renunţat. (…). Această ofrandă de vitalitate defineşte martirul; el îi dedică integral lui Dumnezeu puterea de a fi viu. Aleşii pătimirilor sunt personaje excepţionale care-şi trăiesc cu îndârjire opţiunea. Odată înrolaţi pe frontul mistic, martirii nu renunţă, martirii îndură.“ (p. 70).
Pe de altă parte, edificiile de cult care îl găzduiesc în spaţiul românesc, cu excepţia câtorva foarte timpurii din Transilvania şi Moldova şi a ctitoriilor brâncoveneşti, zugrăvite în primii ani ai veacului al XVIII-lea (Polovragi, Mogoşoaia, Doiceşti), nu ţin de categoria monumentelor de artă de prim rang, în jurul cărora curg râuri de cerneală. Împodobite, mai ales, în intervalul 1750-1850 (calificat de Maria Golescu drept veacul de aur al artei populare româneşti), bisericile analizate se înscriu în categoria unui patrimoniu secund, dar extrem de fertil pentru apariţia temelor mai puţin dogmatice (însă mult mai expresive), decupate din cărţile populare şi din tradiţiile locale. Descifrând imaginile sfântului în decoraţia religioasă, autoarea prezintă, de fapt, programele iconografice, cu apropierea sau dezlegarea lor de canon, conturează traseele zugravilor itineranţi, reconstituind şcoli de pictură şi creionând figuri de meşteri emblematici. Peregrinările lui Hristofor, de o parte şi de alta a Carpaţilor, purtat de penelul celor care se mută, în funcţie de comenzi, din Ţara Românească în Transilvania, nu fac decât să aştearnă alte drumuri (adesea dificil de străbătut) sub tălpile cercetătoarei.
Un demers ştiinţific exemplar, turnat într-o scriitură fermecătoare (care combină tonalităţile intrigilor poliţiste, cu cele ale romanelor de mistere şi ale delicatelor poeme în proză), acompaniat de peste 140 de ilustraţii ale chipului îndelung studiat constituie formula fericită a unui volum care ar merita să primească un premiu al Academiei Române. O carte care intrigă de la eleganta copertă (semnată de Ştefan Barutcieff) şi de la misterioasa dedicaţie (Lunii lui august), un volum care şochează prin neobişnuitul formulărilor şi al alăturărilor de idei, prin insolitul căutărilor, aşternute de-a lungul a paisprezece ani de trudă şi de-a latul a mii de kilometri parcurşi pentru a trăi iar euforia de a-l purta pe umeri pe purtătorul lui Hristos. Transferul simbolic funcţionează desăvârşit, înhămat la carul fecundului (p. 242), Hristofor îşi revarsă bogăţia de sensuri, chipuri şi poveşti peste cea care îl aşterne în cuvânt. Toiagul înfloreşte din nou, de data aceasta nu ca semn al primirii graiului, ci ca o mărturie a binecuvântării scrisului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper