Vârsta unei capodopere

Un articol de Constantin Coroiu

Într-o seară de toamnă târzie a anului 1884, era 13 noiembrie,  dramaturgia românească şi teatrul naţional intrau într-o nouă eră.  Se împlinesc, iată, chiar astăzi 130 de ani de la acea oră astrală, când capodopera lui Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, îşi începea glorioasa carieră. Actualitatea ei, despre care atât de mult s-a vorbit şi se vorbeşte pe bună dreptate, sau, cu o formulă a lui Dumitru Radu Popescu, „înfricoşătoarea ei contemporaneitate“, sunt tot mai frapante, pentru că zi de zi proliferează hoţia, laşitatea, trădarea, demagogia, politicianismul, lichelismul, parvenitismul, agramatismul şi toate ismele posibile. Şi nu doar în spaţiul românesc, dar aici parcă mai abitir decât oriunde. Contrar unor preziceri greşite, precum cea a lui E. Lovinescu, Caragiale se dovedeşte a fi, ca Cehov de pildă, mereu contemporan cu noi, cei de ieri, de azi şi de mâine, încât a spune că personajele şi situaţiile tragicomice din dramaturgia sa, mai ales cele din piesa O scrisoare pierdută, dincolo de identificări localiste, sunt universale e un loc comun. Dar nu e mai puţin adevărat că ele exprimă înainte de toate specificul nostru naţional. Există câteva definiţii, câteva propoziţii în critica literară românească – ale lui Maiorescu, Ibrăileanu, Călinescu sau Mircea Iorgulescu – fundamentale privindu-l pe Caragiale, oricâte grile şi oricâte lecturi intertextualiste, textualiste şi novatoare viziuni regizorale ar suporta opera sa. Şi, cum se ştie, a suportat şi suportă multe… Una dintre ele – memorabilă şi de neclintit – aparţine lui Mihail Ralea: „Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect: românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei“. În treacăt fie zis, la atâtea crize şi tranziţii pârjolitoare, asta i-ar mai lipsi românului: să-şi piardă şi cumpătul. Deşi există momente când ar fi necesar, imperios necesar să-l mai şi piardă…
Dumitru Radu Popescu, scriitor cu o prodigioasă experienţă de creaţie, concretizată într-o operă, inclusiv dramaturgică, remarcabilă prin forţa şi diversitatea ei, dar şi un fin eseist şi comentator de teatru ca spectacol, mi se pare că adânceşte caracterizarea lui Mihail Ralea, privind cumpătul în faţa crizei, atunci când observă: „Personajele lui Caragiale nu participă direct la istorie, ci la parodierea istoriei. Ele nu varsă o picătură de sânge pentru libertate, fraternitate, ţară şi alte bazaconii despre care se pronunţă în solemne bufonerii. Caragiale trebuie citit «pe dos» – şi interpretat solemn! Ceea ce dă naştere unui comic cumplit“. Sintagma  „comic cumplit“ vrea să zică, cred, tragic, ba chiar mai mult decât atât, şi ea îmi întăreşte ideea că aşa stau lucrurile când într-un alt eseu, intitulat Cimitirul eroilor literari, acelaşi Dumitru Radu Popescu scrie:
„Tache, Mache, Rică Venturiano, conul Leonida au ieşit din cărţi şi din piese şi au păşit cu vigoare în viaţa noastră cea de toate zilele adaptându-se din mers la noile sugiucuri şi schimbând trăsura cu elicopterul… Matusalemici, ei sunt morţii noştri vii, plini de elanuri tinereşti! În comediile lui Caragiale, fireşte, nu moare nimeni, fiindcă nimeni nu se bate pentru vreo idee… Toţi se bat doar pentru interesele ţărişoarei noastre dragi – dragii de ei! Prefecţi, poliţai, caţavenci, farfurizi, trahanachi, agamitzi, ei trăiesc mereu fericiţi, într-un climat electoral beat de eternitate, ei nu mor, ei nu pot muri, ei îmbătrînesc mereu, ei sunt morţii noştri vii, eterni, ei sînt doar din ce în ce mai ramoliţi şi mai vicleni, şi tot mai puternici, căci nu uită să adune scrisorele pierdute, dosărele găsite, fişe economice, pentru orice eventualitate – ca să le dea: pac! la jurnal! – ei sunt dinastiile noastre nobiliare, dinastia Farfuridi, dinastia Brânzovenescu, dinastia Dandanache, ei sunt nemurirea noastră cea de toate zilele – dragii de ei!…“.
Cu ceva mai mult de o lună înaintea premierei absolute din 13 noiembrie 1884, adică la 6 octombrie, Caragiale citea O scrisoare pierdută, am putea spune în avanpremieră absolută, la Iaşi, cu prilejul unei sărbători a Junimii, în prezenţa marilor figuri ale faimoasei societăţi, între care Vasile Alecsandri. Tot la un banchet al Junimii Nenea Iancu citise cu aceeaşi vervă şi O noapte furtunoasă. În ajunul celei dintâi reprezentaţii de la Teatrul Naţional din Bucureşti la care avea să asiste şi regina, citeşte Scrisoarea şi la palat, unde se duce însoţit de Titu Maiorescu. Cu totul neobişnuit este însă ceea ce s-a petrecut la Junimea, unde, după ce Caragiale, cu enormul său spirit histrionic, s-a transpus în pielea fiecărui personaj, severul, sarcasticul P.P. Carp, care îl urmărise fascinat, i-a făcut autorului poate cel mai insolit elogiu ce i s-a adus vreodată unui scriitor român şi nu numai unui scriitor român: „Am crezut până astăzi că eu sunt cel mai mare om din România; acuma văd că eşti tu!“.
La premiera absolută de la Naţionalul bucureştean succesul piesei a fost literalmente răsunător, Caragiale însuşi fiind chemat de mai multe ori la rampă pe valurile ropotelor de aplauze. Peste puţin timp, O scrisoare pierdută era pusă în scenă şi la Teatrul Naţional din Iaşi, unde, deşi „cumplit de prost jucată“, după aprecierea lui Alexandru Vlahuţă, a plăcut totuşi pretenţiosului şi rafinatului public din capitala Moldovei. Pe Caragiale l-a interesat, se pare, în mod deosebit ecoul piesei sale aici. Nutrea pentru Iaşi, unde avea şi câţiva foarte buni prieteni, sentimente speciale de admiraţie: „…şi eu, cu sufletul, sunt mai mult ieşean decât bucureştean, deşi de felul meu sunt ploieştean“, mărturisea, în stilul său inimitabil, sentimentalul părinte al „dinastiilor noastre nobiliare“. De notat că înainte cu vreo şase luni de memorabila lectură a Scrisorii pierdute la Junimea, el, împreună cu prietenii săi, prospectase condiţiile de a se stabili pentru o vreme la Iaşi, unde intenţiona să înfiinţeze şi o berărie… Oricum, pe acest arnăut îl atrăgea, contrar structurii şi temperamentului său eminamente sudic, Nordul pe care, credea
G. Călinescu, îl asocia cu confortul şi siguranţa vieţii. Autoexilul său la Berlin s-ar explica având în vedere şi o asemenea irezistibilă atracţie. Răspunzând la întrebarea pe care singur şi-o pune – de ce s-a stabilit Caragiale la Berlin? – G. Călinescu scria „Omul are peste 50 de ani, a trăit o viaţă strâmtorat, vrea în fine să ia puţin aer european. E la mijloc şi puţină sperietură de oriental şi se constată că, prin chiar alegerea ţării şi oraşului, pe scriitor îl atrage latura confortabilă a vieţii, civilizaţia… Nu ştia nemţeşte mai deloc şi literatura lui n-are mai nimic germanic. Funcţionează, la Caragiale, impulsul de migraţie al rasei. Şi, curios, în timp ce trupeşte se transporta spre nord, sufleteşte se cobora în acel orient în care declarase că nu s-ar fi dus pentru nimic în lume, pentru că acolo «n-are siguranţa vieţii»“.
Caragiale în al cărui spirit, cum scria Nicolae Iorga la moartea marelui dramaturg şi prozator, când îi creiona un antologic portret, „s-au luptat întotdeauna, într-un conflict tragic, care l-a sfâşiat, instinctele clasice cele mai sigure cu pornirile romantice cele mai cutezătoare“, este cel mai consecvent şi, totodată, paradoxal, cel mai imprevizibil personaj al lumii caragialiene. De aici, între altele, poate şi incompatibilitatea sa totală cu Eminescu, care, neputând să accepte lejeritatea orientală, faptul că la porţile Orientului, la Bucureşti, tot ceea ce începe tragic eşuează în comic, risca să pară lipsit de umor şi, oricum, incapabil, ca Maiorescu de altfel, să guste glume de-ale lui Caragiale de genul: „Kant al tău este un moftangiu…“, sau alintături de o superbă ipocrizie precum: „În ţara asta dac-ai scris o piesă de teatru, nu poţi să bei o bere liniştit“.
În ţara asta, pe care, în pofida tuturor acuzaţiilor ce i-au fost aduse prin vreme, inclusiv cea de tot stupidă că ar fi un fanariot ingrat care ne-a denigrat pour toujours, Caragiale a iubit-o. A fost şi este în continuare, prin geniala sa operă, neiertător cu moftangiii elitişti, cu parveniţii din clasa dominantă, care îl agasau până la suferinţă cu prostia lor fudulă, cu impostorii sau cu ciocoii din parlamente şi guverne – pe toţi aceştia nu putea să-i sufere! –, dar a iubit România profundă. Şi a iubit mai ales limba română. Să ne amintim, la aniversarea unui veac şi trei decenii a Scrisorii pierdute, strigătul său tulburător din Berlinul exilului autoinpus: „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română. Fie-n veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzare!“.
Nu e greu să ne imaginăm cât de sarcastic i-ar scânteia lui Caragiale condeiul dacă ar putea să vadă ce s-a ales de „scumpa Carte de boierie“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper