Un Lévi-Strauss mai puţin cunoscut

Un articol de IOAN POP-CURŞEU

Din păcate, în limba română nu avem atâtea traduceri câte ar merita opera marelui antropolog francez de origine belgiană Claude Lévi-Strauss. Au existat, desigur, câteva tentative lăudabile înainte de 1989 (Tropice triste, Antropologia structurală, Gândirea sălbatică şi Totemismul azi), urmate de Mitologice I. Crud şi gătit, traducere şi prefaţă de Ioan Pânzaru în 1995. În sensul acesta, iniţiativa Editurii Polirom de a relua unele dintre volumele emblematice ale lui Lévi-Strauss (Gândirea sălbatică, 2011) sau de a publica altele noi, în colecţia „Plural“, nu poate fi decât lăudabilă. Astfel, au apărut: Antropologia şi problemele lumii moderne (2011), Cealaltă faţă a Lunii. Scrieri despre Japonia (2013) sau Toţi suntem nişte canibali (2014), toate în traducerea lui Giuliano Sfichi.
Cele trei volume despre care va fi vorba aici sunt simptomatice pentru un versant mai puţin cunoscut şi mai puţin frecventat al operei lui Lévi-Strauss. Nu este vorba de cel al marilor proiecte de decriptare a mitologiilor şi a formelor complexe ale vieţii sociale, ci de versantul conferinţelor, articolelor ocazionale sau al scrierilor de plăcere. Aceasta nu înseamnă că am avea de-a face cu texte care să nu fie pline de semnificaţie sau străbătute de chestiuni de bază ale antropologiei culturale. Dimpotrivă! Volumele apărute la Polirom ţes o reţea de semnificaţii precise, vin cu interogaţii interdependente şi reiau aceleaşi probleme majore din unghiuri de vedere diferite.
Primele două volume, Antropologia şi problemele lumii moderne şi Cealaltă faţă a Lunii sunt legate de Japonia: primul, pentru că reuneşte trei conferinţe susţinute de savant în această ţară în 1986, iar al doilea, pentru că strânge laolaltă scrieri pe care Lévi-Strauss le-a consacrat în decursul vremii culturii japoneze. Fără să fie un specialist în culturile Orientului Extrem, Lévi-Strauss s-a arătat preocupat de ele în contrabalans cu interesul său sistematic pentru culturile amerindienilor sau în contrast cu cultura europeană. Într-un spirit profund relativist, care i-a caracterizat întotdeauna viziunea despre lume, Lévi-Strauss investighează diferenţele culturale, arătând că japonezii au găsit soluţii foarte diferite la aceleaşi probleme care li s-au pus pe de o parte europenilor, iar pe de altă parte chinezilor, de care se deosebesc profund în ciuda faptului că par să fi importat aproape tot din China. Japonezii încalecă pe cal din partea dreaptă, nu din stânga, ca noi, citesc într-o logică spaţială diferită, mânuiesc altfel uneltele, ascultă ţârâitul insectelor ca pe o muzică, însă aceasta nu înseamnă că soluţiile lor adaptativ-culturale ar fi mai puţin eficace. Toate aspectele culturii japoneze îl interesează pe Lévi-Strauss care le decriptează atent, însă fără morga specialistului: literatura, muzica, pictura lui Sengai şi arta stampelor, dar mai ales producţia mitologică, în raporturile ei strânse cu cea din America de Nord. Scopul demersului analitic este de a stabili locul şi rolul culturii japoneze în lume, dar şi trăsăturile principale ale acesteia. Lévi-Strauss o vede caracterizată de un „cartezianism sensibil sau estetic“, nu de unul „conceptual“ (p. 44), de o multitudine de „tonuri“ diferite (deşi limbii japoneze acestea îi lipsesc, p. 49), dar şi de o „alternanţă de împrumuturi şi sinteze, de sincretism şi originalitate“ (p. 31), cărora li se adaugă „zelul fiecăruia de a-şi face treaba cum se cuvine“ şi „bunăvoinţa plină de vioiciune“ (p. 53).
Cel de-al treilea volum, Toţi suntem nişte canibali, adună şaisprezece texte scrise în 1989-2000, cărora li s-a adăugat un eseu mai vechi, Supliciul lui Moş Crăciun. Cele şaisprezece texte, ce abordează problematici foarte diferite, au fost scrise pentru a răspunde unei cereri din partea cotidianului italian La Repubblica. Una dintre mizele majore ale lui Lévi-Strauss este de a defini rolul antropologului în societăţile contemporane (şi, implicit, de a reaşeza perspectivele disciplinei), iar aceasta vine ca un ecou la preocupările din Antropologia şi problemele lumii moderne, de unde sunt reluate cu nuanţări de rigoare şi cu deplasări de accente.
Lévi-Strauss se ocupă de rudenie, arătând că – în cazul ambelor tipuri de filiaţie cunoscute în antropologie, cea patriliniară şi cea matriliniară –, sistemul social, politic şi de transmitere a bunurilor este dominat tot de bărbaţi, numai că într-un caz rolul-cheie este jucat de soţul mamei, iar în celălalt de fratele mamei. În articolul Întoarcerea unchiului dinspre mamă, Lévi-Strauss leagă de importanţa filiaţiei matriliniare (existentă şi în Europa) anumite gesturi care, altfel, ar părea incomprehensibile, cum ar fi intervenţia contelui Spencer în afacerile familiei regale britanice, după moartea suspectă a prinţesei Diana, sora sa. Contele Spencer considera că are misiunea de a da o educaţie plină de moralitate nepoţilor săi, în aşa fel încât tragedii de felul aceleia din 1997 să nu se repete.
Tot pornind de la regulile filiaţiei în societăţile numite „primitive“ interoghează antropologul şi dificultăţile pe care le pune procreaţia asistată în societăţile moderne (Probleme de societate: excizie şi procreare asistată, pp. 79-99). Dacă în societăţile tradiţionale filiaţia era considerată o „legătură socială“, în societatea noastră contemporană ea tinde să devină (sau să redevină, aş zice eu) o „legătură biologică“ (p. 90). Dar problemele pe care le ridică incapacitatea de a avea urmaşi biologici, rezolvate prin inseminări artificiale, prin mame purtătoare, prin donaţii de ovule etc., nu erau necunoscute culturilor tradiţionale. Antropologul citează instituţia leviratului sau cazul populaţiei nuer din Sudan, care asimilează femeia sterilă cu un bărbat, dându-i dreptul să se căsătorească cu o femeie. Tot la nuer, un bărbat mort fără urmaşi ştie că fratele său va cumpăra o soţie şi va procrea în numele mortului, iar pe fiul născut îl va considera nepot. Şi astfel de cazuri sunt numeroase, ele demonstrând că în problemele contemporane, din ce în ce mai spinoase, competenţele antropologilor pot aduce răspunsuri preţioase (Cine este copilul cui? Care este natura drepturilor şi a obligaţiilor parentale şi filiale?).
Contribuţiile de antropologia artei sunt majore în Toţi suntem nişte canibali. Lévi-Strauss interpretează originea podoabelor, pe care o descoperă într-o alternanţă de moale şi tare: „podoabele transformă moalele în tare; ele se substituie părţilor blamate ale corpului, care prefigurează moartea“ (Bijuteriile etnologului, p. 122). Arta în societăţile „primitive“ îi permite antropologului să arate faptul că nu doar în Europa artiştii au constituit o categorie socială aparte. În vestul Canadei, pe coasta Pacificului, ei formau o castă privilegiată, calitatea de artist transmiţându-se ereditar în sânul nobilimii. Totuşi, în castă puteau pătrunde şi oameni obişnuiţi ale căror aptitudini de a picta sau de a sculpta fuseseră remarcate. Riturile de iniţiere, lungi şi severe, presupuneau ca un predecesor să-şi proiecteze puterea supranaturală în trupul urmaşului (Portrete de artişti, pp. 129-143). Eseul Variaţiuni pe tema unui tablou de Poussin îi prilejuieşte lui Lévi-Strauss compararea concepţiilor mitologice diferite despre ecou în cultura greco-romană şi în cea amerindiană: la noi, trezeşte nostalgia, în vreme ce la nativii din America de Nord el cauzează neînţelegere.
Alte texte, seducătoare prin varietatea subiectelor şi a perspectivelor interpretative, privesc cultura japoneză, din nou („Totul pe dos“, pp. 47-56), raporturile dintre „gândirea mitică“ şi „gândirea ştiinţifică“ (pp. 151-162), concepţia lui Michel de Montaigne despre America şi începuturile timide ale relativismului cultural (pp. 145-150), locul privilegiat al Italiei în edificiul filozofiei pozitiviste ridicat de un mare filozof francez (Auguste Comte şi Italia, pp. 175-189) sau discutarea ipotezelor despre naşterea grupurilor sociale (Sexualitatea feminină şi originea societăţii, pp. 201-213).
Supliciul lui Moş Crăciun, eseu din 1952, este singurul dezamăgitor din volum. Lévi-Strauss pleacă de la un fapt de societate, anume indignarea Bisericii Catolice din Franţa împotriva „păgânizării“ sărbătorii Crăciunului, manifestate prin comercializare, abundenţă de cadouri, brazi împodobiţi şi generalizarea figurii americanizate a Moşului. (Aceasta îmi aduce aminte de recenta intervenţie a Patriarhiei Române cu privire la celebrarea Halloween-ului în şcoli!) Lévi-Strauss purcede la o inventariere istoricizantă a elementelor care compun sărbătoarea Crăciunului aşa cum o cunoaştem acum, dar limitându-se la tradiţii medievale şi renascentiste ale Europei Occidentale. Figura lui Moş Crăciun este legată de regele Saturnaliilor din vechime sau de Sfântul Nicolae, cel care i-a înviat pe Tres clerici ucişi samavolnic. Cântecele din perioada Crăciunului, în care se face adesea aluzie la moarte, sunt o conjurare a forţelor întunericului, iar darurile pe care le oferim copiilor ar fi de fapt ofrande pentru morţi: „Credinţa pe care o cultivăm la copiii noştri că jucăriile vin din lumea de dincolo aduce un alibi impulsului secret care ne incită, în realitate, să le oferim lumii de dincolo sub pretextul că le oferim copiilor“ (p. 43). Deşi consideraţiile lui Lévi-Strauss par imbatabile, ele se sprijină doar pe un cântec scoţian din secolul al XVIII-lea; or, o deschidere spre foarte variatul material folcloric disponibil pentru ţările din Estul Europei ar fi îmbogăţit mult perspectiva oarecum simplificatoare din acest text şi ar fi putut conduce la interpretări mai fine ale rădăcinilor păgâne ale Crăciunului, precum şi ale evoluţiilor istorice ale sărbătorii.
Două eseuri din volumul lui Lévi-Strauss aruncă o privire critică asupra modelului de dezvoltare adoptat de societăţile europene, care s-a extins ulterior la întreaga planetă: Nu există decât un singur tip de dezvoltare? (pp. 57-78), Lecţia de înţelepciune a vacilor nebune (pp. 215-228). În primul dintre ele, antropologul îşi centrează demersul pe naşterea şi răspândirea agriculturii, pe care unii o privesc drept cel mai semnificativ salt civilizaţional din istoria omenirii. Putem însă face un exerciţiu de imaginaţie, pe baza unor fapte incontestabile, care ne-ar arăta că alte căi erau posibile pentru umanitate, că trecerea de la vânătoare şi cules la agricultură nu era imperativă şi că nu e vorba aici de etapele unei evoluţii inevitabile, care s-ar impune tuturor oamenilor. „Din mai multe puncte de vedere, agricultura a constituit un progres; ea produce mai multă hrană pe o suprafaţă şi într-un timp date, permite o creştere mai rapidă a populaţiei, o ocupare mai densă a solului şi grupări sociale mai extinse. Văzută din alte unghiuri însă, agricultura a reprezentat un regres. Ea a degradat regimul alimentar, limitat de atunci înainte la câteva produse bogate în calorii, dar sărace în principii nutritive: din cele în jur de o mie de plante despre care se ştie că sunt sau au fost resurse alimentare, agricultura nu a reţinut decât vreo douăzeci. Şi asta nu e tot, căci restrângându-şi gama producţiilor, agricultura se expunea riscului de a face ca o recoltă slabă să se transforme într-un dezastru. De asemenea, agricultura necesită mai multă muncă“ (p. 76). Dacă azi nu ne putem permite luxul să ne lipsim de agricultură, e posibil totuşi să ne imaginăm că strămoşii ar fi putut-o face, mergând pe o altă cale a dezvoltării.
În al doilea eseu de critică socială, perfect complementar cu primul, Lévi-Strauss se apleacă asupra nevoii de proteine a omului şi asupra modului în care şi-o satisface prin creşterea industrială a animalelor, hrănite cu substanţe care contrazic atât principiile gândirii mitice, cât şi pe cele ale gândirii ştiinţifice. Boala vacii nebune e un exemplu al consecinţelor nefaste ale unei politici alimentare aberante. Trebuie reţinut că aceste animale ne dau înapoi doar o mică parte din caloriile pe care le-au consumat în timpul vieţii, în condiţiile în care consumă o mare parte a producţiei globale de cereale. În condiţiile creşterii accelerate a populaţiei, se estimează că vom avea nevoie de întreaga producţie cerealieră şi că nu va mai rămâne nimic pentru animalele şi păsările domestice. Confruntaţi cu această realitate, va trebui să adoptăm un regim alimentar similar cu al indienilor şi al chinezilor, unde carnea acoperă o mică proporţie din necesarul de proteine şi calorii. Ne vom asigura carnea din pescuit şi vânătoare, poate chiar împuşcând vaci şi oi care vor fi redevenit sălbatice. „În acest caz, epidemia vacii nebune, îndepărtându-i de carne pe cei care o consumă, nu ar face decât să accelereze o evoluţie în curs. Ea i-ar adăuga doar o componentă mistică făcută din sentimentul difuz că specia noastră plăteşte pentru că a încălcat ordinea naturală“ (p. 226).
„A nu încălca ordinea naturală“ (atât în natură, cât şi în cultură), iată, probabil, cea mai mare „lecţie de înţelepciune“ pe care ne-o pot da antropologia şi Lévi-Strauss în cele trei volume recente de la Polirom. Unitatea acestor volume, reluarea simfonică a exemplelor discutate, echilibrul demonstraţiilor, toate fac din ele o lectură de temelie. Stilul destins, expunerea eseistică liberă a marilor teme din gândirea lui Lévi-Strauss deschid accesul marelui public spre înţelegerea ambiţioaselor demersuri ştiinţifice ale antropologului francez şi le pun pe acestea într-o foarte lămuritoare perspectivă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper