Textualism atroce

Un articol de MIHAI IOVÃNEL

Emilian Galaicu-Păun, Ţesut viu. 10×10, ediţia a doua, Editura Cartier, Chişinău, 2014

 

Ţesut viu. 10×10, publicat prima dată în 2011, a ajuns la ediţia a doua, într-o versiune subtil modificată. Ordinea unor capitole a fost schimbată (fostul epilog, Summary <dressed>, deschide acum cartea), au fost introduse câteva personaje secundare, au fost rescrise f(r)aze mai mult sau mai puţin nodale în arhitectura de ansamblu, şi ea refăcută: se intră în text pe sub arcada unei dedicaţii („Memoriei lui Gheorghe Crăciun (1950 – 2007), primul care ar fi vrut să citească această carte“) pentru a se ajunge la Columbarul personajelor pomenite, fie şi în gând, în paginile scrierii.

Unii vor citi acum cartea pentru pentru întâia oară , alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat pentru prima dată. Nu pentru că ar fi o lectură „dificilă“: deşi are complicaţii labirintice, începând cu structura şi terminând cu infinitele aluzii inter-, meta- şi auto-textuale, romanul lui Emilian Galaicu-Păun este înainte de toate un roman palpitant. Erotism, scene tari de tortură psihică şi fizică, KGB, comunism, microrealitate, macrorealitate, texte de agăţat, pasaje comice, escaladări dramatice, bancuri sovietice, poveşti cu strigoi – toate acestea intră în ţesătura cărţii contribuind la un suspans eficient în mişcarea lui genuină. Dar romanul este atât de dens, începând cu fizica suprafeţelor (ritmurile şi eufoniile fiecărei fraze – impecabil servite de urechea poetului) şi terminând cu acele Easter Eggs ascunse în toată reţeaua de subsoluri, încât unei unice lecturi îi este imposibil să absoarbă şi să înţeleagă totul.
Până la Ţesut viu, Emilian Galaicu-Păun fusese în primul rând poet – probabil cel mai bun apărut în Basarabia ultimelor trei decenii şi, desigur, unul dintre cei mai însemnaţi poeţi de limbă română din acelaşi interval. Dar aceasta, după cum se ştie, nu e întotdeauna o recomandare suficientă în vederea unui roman. (În literatura română publicată după 1989 funcţionează relativ puţini scriitori cu performanţe egale între poezie şi proză: Mircea Cărtărescu, Daniel Bănulescu, Dan Sociu, Caius Dobrescu – poate şi alţii.) Cu atât mai mult cu cât în cazul lui Galaicu-Păun, spre deosebire de cei tocmai amintiţi, poezia şi proza au în comun cam aceleaşi calităţi: un anumit ermetism mallarméan, (inter)textualismul vorace, erotizarea scriiturii, plus inventarul de obsesii care rămâne, în mare, identic. Ba chiar unele secvenţe circulă, asemenea unui fetiş, între genuri: e vorba de poemul/ fragmentul Carte nu ştié, ce numai iscălitura învăţase de o făce. Acest poem, dedicat bunicii şi plimbat dintr-o carte în alta, omagiind precedenţa biologică (ceea ce Tudor Arghezi numea „osemintele vărsate-n mine“), deschide unul dintre sertăraşele cele mai caracteristice ale romanului.
Prozatorul Galaicu-Păun, aşadar, devine cu adevărat relevant (relevant într-un sens major) odată cu Ţesut viu. 10×10. Redactat în maniere eterogene grafic, purtând aluviunile bilingvismului româno-rus (de fapt un trilingvism, celor două limbi alăturându-li-se franceza, din care Galaicu-Păun a tradus mii de pagini),  torsionând cronologiile în arcul a mai bine de 30 de ani (între martie 1968, ziua morţii lui Iuri Gagarin, şi aprilie 2009, ziua revoltei din Chişinău împotriva puterii neocomuniste), acest roman autoficţional poartă amprenta densă simbolic şi agonală stilistic tipică lui Emilian Galaicu-Păun.
Cartea este un omagiu formal adus unor scrieri în baza zece (Decalogul, Decameronul lui Boccaccio) sau patent neliniare (Şotron de Julio Cortázar, în stilul căruia autorul oferă o hartă de lectură care nu coincide cu aceea a sumarului). Toate aceste corespondenţe nu rămân epidermice. În ce priveşte Decalogul, bunăoară, capitolele pot fi citite ca „ilustrări“ succesive ale celor zece porunci – ilustrare deturnată, desigur, într-un stil ironic-„postmodern“: astfel, primelor două porunci le corespund capitole despre figura autoritară a tatălui (de o intensitate abuzivă rar întâlnită în literatura română – un punct de referinţă citat de altfel explicit rămâne poemul Tatăl meu Rusia al lui Cezar Ivănescu); poruncii a treia („Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău“) îi corespunde o răstălmăcire literală/ literară în stilul Milan Kundera din Gluma; porunca „Să nu ucizi“ îşi găseşte dublul într-un capitol despre războiul transnistrean ş.a.m.d.
Dintre nucleele narative se reţine în primul rând acela al copilăriei disputate între tărâmul magic al vieţii la ţară, la bunici, unde sunt descoperite cărţile necitite din biblioteca sătească, şi între dictatura – şi ea textuală – unui tată autoritar, autor de literatură patriotică şi partinică. Conflictul dintre cele două spaţii provoacă apariţia viitorului scriitor. Episodul merită urmărit pe scurt, întrucât deţine o importanţă structurală în ansamblul romanului.
Conflictul dintre tată şi bunici porneşte de la o literă ratată. „Mamă, pup picioarele“, rosteşte tatăl, în timpul cinei, iar părinţii săi (bunicii copilului) înţeleg „rup picioarele“. Pe această literă ratată şi pe ruptura pe care ea o provoacă în familie (tatăl, ultragiat de moarte, părăseşte imediat satul, în toiul nopţii) se construieşte, se pare, vocaţia ulterioară de scriitor a lui …n (aşa apare grafiat constant personajul central al romanului: autorul, iată, îşi revelă identitatea autobiografică with a difference din roman privându-şi prenumele de câteva litere; tot astfel, într-un faimos poem pe care îl publicase în anii 90, oraşul Chişinău apărea grafiat în forma eviscerată Ch…ău).. Băiatul va fi somat de tată să scrie – şi apoi să rescrie zile în şir, până dobândeşte o formă satisfăcătoare – o scrisoare bunicilor, în care va interpreta scena literei ratate şi a rupturii într-o versiune convenabilă tatălui. Că o biată literă ratată apare aici ca personajul principal nu este un lucru deloc întâmplător într-un roman textualist obsedat de tot spectrul de calităţi ale cuvântului scris şi tipărit, începând cu cele mai sordide (cuvântul spurcat) şi terminând cu cele mai sublime (cuvântul care seduce). Încă un amănunt: cei trei (bunica – tatăl – copilul) alcătuiesc un lanţ evolutiv pe drumul cărţii. Bunica este analfabetã, tatăl – un scriitoraş de literatură propagandistică, în timp ce …n  va deveni un mare scriitor.
Trezirea scriitorului găseşte o temă complementară în trezirea şi apoi manifestarea erotică – o temă barthesiană, s-ar putea spune, Roland Barthes fiind în materie de referinţe una dintre prezenţele marcante în roman (dar nu sufocante – în ciuda riscurilor pe care şi le asumă orice barthesian, dată fiind grifa maestrului). Textul însuşi (într-o corespondenţă caracteristică între subiectul-personaj şi subiectul-temă) este suprasaturat de o încărcătură erotică – întinsă, iarăşi, pe un spectru de la sordid la sublim. O lecţie de teasing erotico-narativ oferă capitolul introductiv (Summary <dressed>), în care un el şi o ea anticipează, într-o coregrafie amorsată sexual, episoadele cărţii care va urma.
Un alt episod care nu poate fi uitat (nici măcar în această abreviată descriere) este acela al torţionarului care îşi supune soţia unui tratament transplantat din beciurile NKVD. Secvenţa stă de asemenea sub semnul cuvântului: torţionarul ameninţă femeia că o să-i taie limba şi, de altfel, ţinându-se de cuvânt într-un mod literal-atroce, obişnuieşte să ascundă în gură o jumătate de lamă cu care crestează limba femeii în timp ce o sărută.
Două cuvinte despre conceptul de „ţesut viu“. El transpare – dincolo de evidenţa pe care i-o transferă întreaga ţesătură a romanului – din două pasaje. Primul vorbeşte despre refolosirea unor haine vechi: „Cât o ţin minte, bunica ţesea la război. Hainele purtate, adică ieşite din uz, erau făcute fâşii-fâşii, şi acestea, la rândul lor, îndesate bine cu vătala în textura vreunui lăicer sau păretar; războiul transforma materialul ieftin şi care mai păstra uneori căldura trupului uman în ţesut viu, de aşternut pe jos sau de îmbrăcat casa“. Cel de al doilea despre omorârea cu sapa a unei pisici închise într-un sac: „sacul de pânză – ţesut viu, nu alta“. Primul pasaj vorbeşte despre căldura lucrurilor familiare; cel de al doilea despre cruzimea aceloraşi lucruri familiare. Putem vedea în cele două pasaje – în raportul lor de polaritate – o alegorie a întregului roman.

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper