Teoria cozii româneşti: rădăcinile

Un articol de Maria Ioana Pastramă

Duminică am stat la cea mai lungă coadă din viaţa mea. Când am ajuns acolo, în faţa mea erau aproximativ 850 de persoane. A durat fix cinci ore până am ajuns în interiorul Institutului Cultural Român din Viena, ca să pot vota în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. În primul tur am aşteptat patru ore şi jumătate şi nu am ajuns să votez. Dar în niciuna dintre cele două dăţi nu m-am gândit o clipă să plec de la coadă – şi, cel puţin în sfera mea vizuală, niciun alt coleg de coadă nu a părăsit corabia. Prietenul meu austriac mi-a spus, în primul tur, că nu a mai auzit de aşa ceva şi că în Austria nimeni nu s-ar sinchisi să stea la o coadă mai mult de zece minute. În turul doi a stat cinci ore încheiate lângă mine, în picioare, cu termosul cu ceai cald şi sandviciuri în rucsac, „pentru susţinere”. A văzut cum e, a trăit experienţa, dar nu a înţeles conceptul în profunzime. De ce să stai atât la coadă, de ce atât efort, doar pentru a-ţi exercita un drept care nu-ţi aduce mare satisfacţie? Şi atunci i-am explicat Teoria Cozii Româneşti.
La noi, coada e o instituţie de prim rang. Coada e ubicuă, are o voinţă proprie, reguli stricte şi nu poate fi păcălită. Coada se formează oriunde se petrece ceva interesant, care are o oarecare sau o foarte mare valoare: se vinde ceva „bun” (gogoşi, şaorma, mici); se dă ceva gratis (mostre de parfum, bucăţele de şuncă în scobitoare la supermarket, mici); se poate face ceva împotriva voinţei puterilor celor de „sus” (rugăciuni la moaşte; exercitarea dreptului la vot) – în ultimul caz aş menţiona şi coada la doctor, pe principiul că boala e de la Dumnezeu, iar leacul, tot de la El – dar cu puţin ajutor de la medic.
Şi la alţii există, cu siguranţă, aceste evenimente; dar nicăieri ele nu au importanţă atât de mare ca la noi. Pentru că românul e hotărât, ambiţios şi zelos: când vrea să aibă, va avea. Micul ăla grăsun sfârâie pe grătar, mi-e poftă, îl vreau acum. Moaştele alea sunt în oraş doar două zile, sunt făcătoare de minuni, trebuie să le ating, să-mi spun rugăciunea şi să-mi capăt minunea acum şi aici. Nu există compararea raţională a necesităţii iminente cu pofta lacomă, nici ideea că „nu merită”, la fel cum nu există nici conceptul de renunţare pentru propriul confort. Austriacul analizează curba efort-profit, îşi calculează timpul de aşteptare şi, dacă acesta nu i se pare proporţional cu câştigul, părăseşte coada şi pleacă mai departe. Românul vede, vrea şi se aşază la coadã. Până şi verbul care însoţeşte coada e unul care acoperă o sferă largă în spaţiu şi timp: se „aşază”, se „pune” – ca o pătură mare şi anevoioasă care se aşterne peste un mare spaţiu gol. A se „aşterne” la coadă. La fel de îndârjit la mici ca şi la vot.
Să ne gândim puţin: mulţi ani nu am avut. Nu „exista”. Nici televizor, nici carte, nici mâncare, nici vot. Când se întrezărea vreo urmă sau se auzea vreo şoaptă că „ar fi”, românul voia, speranţa îl aşeza la coadă şi disperarea nu-l lua de acolo decât atunci când „se” afla clar că „nu mai e”. S-a stat la cozi unde nu se ştia „ce se dă”, doar în speranţa că se va primi ceva; atunci se voia orice. Astfel încât, acum, când totul stă întins prin vitrine, pe grătare şi rafturi de supermarket, ba se mai dă şi gratis, ce e, în definitiv, efortul de a sta la o coadă pe lângă faptul că aceste lucruri „există”? Între noi şi ele e doar o barieră subţire, umană, poate chiar uşor de trecut dacă împingem mai tare, dacă ne aşezăm la o coadă paralelă, „că poate aia merge mai repede”. Pentru austriac e mult efort pentru nimic – pentru noi, o nimica toată: pentru că la sfârşit ştim că vom avea ceva.
Şi asta doar pentru un mic sau o şaorma. Dar pentru dreptul de a vota? S-a ieşit în stradă, s-au făcut nu cozi, ci rânduri şi mulţimi de oameni şi s-a murit pentru acest drept; ca să fie „altceva” – se spunea „libertate”, orice ar fi însemnat asta. Şi acum, când noi, poporul, putem să spunem sus şi tare ce vrem şi, dacă avem norocul să fim în majoritate, se va face „de sus” ceva în direcţia respectivă – ce e efortul de a sta la o coadă pe lângă faptul că ne-am putea face auziţi? Că am putea avea – nu ceva ce ne umple stomacul pentru câteva ore, ci ceva infinit mai important, o idee, o libertate, un cuvânt spus? Ce sunt statul în picioare câteva ore, durerea de spate şi de muşchi, foamea sau plictisul pe lângă ce am putea câştiga: ceva ce nu am avut atâţia ani? Austriacul poate nu a avut de luptat pentru a avea ceva, nu şi-a format ambiţia de a sta la coadă – românul, da.
Ce m-a uimit este nu numai că s-a stat la coadă duminică, ci şi cum s-a stat, acum, în turul al doilea (la Viena). Liniştit, zâmbitor, optimist, până în ultimul ceas. Demn. Aţi putea spune resemnat, dar mă supãră conotaţia strict negativă a acestui cuvânt: când eram copil, îl aşteptam pe Moş Crăciun de la începutul toamnei, dar nu plângeam de nerăbdare. Ştiam că durează mult până va veni, dar nu eram resemnată: aşteptam înţelept. Aşa s-a stat şi duminică la coadă în Viena: înţelept. Am început să mă întreb dacă acest dar se învaţă sau se transmite. Nu este darul răbdării, care ar putea fi propriu fiecărei persoane în parte: în definitiv, o mare de oameni aşteptau la fel de înţelept, şi şansele ca fiecare să fie înzestrat cu o răbdare de fier este, statistic, mică. Este altceva: e o răbdare deprinsă de mult sau, în cazul celor ce nu au exersat-o în vremurile cele mai grele, transmisă de la părinţi. E aşteptarea înţeleaptă izvorâtă din subconştientul colectiv care ştie că, dacă multă vreme nu ai avut, acum merită să lupţi ca să ai; că speranţa că vei avea te ţine în picioare, cu o expresie liniştită şi voinţa trează; şi că, dacă, printr-o nedreptate, nu vei ajunge să ai ceea ce ai fost convins că vei avea, vei rămâne acolo, neclinitit, cerându-ţi dreptul. Pentru că, dacă odată ai acceptat că nu „există”, acum nu vei mai accepta că „există, dar nu se poate”.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper