„Ţelul meu este să devin numărul unu în lume“

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Anul 1975 se anunţă unul foarte bun pentru puştoaica pragheză. La vârsta de doar optsprezece ani ea dispută finala de simplu la Roland Garros, dar o pierde în favoarea americancei Chris Evert, jucătoare ce se va dovedi cea mai mare şi longevivă rivală a sa (43 de victorii cehoslovaca, 37 Chrissie, raportul finalelor disputate este de 36 la 25 pentru Martina, cel al finalelor de Mare Şlem fiind de 10 la 4 pentru Navratilova). Martina Navratilova face o figură frumoasă şi la Forrest Hills, unde se disputa pe-atunci US Openul. Ea se califică în semifinală, fază în care este din nou stopată de Evert.
După partidă, la conferinţa de presă tradiţională, sportiva din Est face următoarea declaraţie, una care ia prin surprindere pe toată lumea şi declanşează o adevărată furtună diplomatică: „Am decis să solicit azil politic în Statele Unite ale Americii. Trăiesc cu acest gând de mai bine de şase luni. Mi-a venit din ce în ce mai greu să disput turnee în străinătate. De fiecare dată când îmi doream să plec se iscau discuţii nesfârşite, iar guvernul de la Praga nu-mi acorda vize decât pentru o perioadă neîndestulătoare, doar trei luni. Or, ca să-mi pot ridica nivelul de joc şi să-mi sporesc experienţa competiţională, o asemenea perioadă era total insuficientă. Cariera mea, pentru ca s-o pot dezvolta şi să obţin doritul progres, avea nevoie de o schimbare. De ce am ales acest moment şi acest turneu? Pentru că altfel mi-ar fi fost foarte greu să-mi părăsesc ţara şi să renunţ la actuala mea condiţie. Conducătorii Federaţiei de Tenis de la Praga mi-au ordonat să rămân peste iarnă acasă şi să-mi continui studiile. Dar eu nu am de gând să urmez acest imperativ, nu mă interesează, ţelul meu este să devin numărul unu în lume.“
După aceste cuvinte lansate lumii, Martina trăieşte un bizar sentiment de uşurare. Este parte a lumii noi, se simte descătuşată, în sfârşit e liberă să facă tot ceea ce doreşte. Există şi durere în acest sentiment de uşurare. Nu s-a sfătuit cu nimeni, a luat de una singură decizia. Părinţii i-au rămas la Praga, şi asta o doare cel mai tare. Dar spusele tatălui, care a condus-o la aeroport înainte să plece la New York pentru US Open, au ajutat-o imens. Bătrânul intuise corect ce urma să se întâmple: „Dacă ai de gând să rămâi în America, fă-o! Nu ne asculta dacă o să-ţi spunem să te întorci! De mii de ori dacă te-am implora, să rămâi tare! Cu nici un preţ să nu te întorci în Cehoslovacia! Stai liniştită, nu o să spun nimic mamei tale, dacă asta te ajută acum…“
Cum s-au desfăşurat evenimentele acestei fugi din lagărul comunist? Fireşte, în mare secret şi nu fără peripeţii. Managerul american al sportivei, un anume Franck Barman, a solicitat pe 5 septembrie 1975 o întrevedere cu agenţi FBI undeva, într-o locaţie din New York. Unul dintre agenţi i-a cerut lui Franck o discuţie între patru ochi cu Martina. Barman nu era deloc în apele lui. Se temea de trădare, se temea de spioni sub acoperire, o şi vedea pe Navratilova înţepată cu o seringă, pusă într-o maşină şi dusă la aeroport, cu destinaţia Praga. Dar jucătoarea de tenis s-a vădit mai curajoasă. Ştia prea bine de asemenea cazuri, însă era total motivată să meargă până la capăt.
După întrevederea cu reprezentanţii FBI, ea a fost dusă într-un loc sigur, prezumat secret. Şi totuşi, în locuinţa unde ar fi trebuit să fie în siguranţă ea primeşte a doua zi un telefon. La celălalt capăt al firului este fosta campioană Vera Sukova, mama viitoarei mari jucătoare Helena Sukova: „De ce ne faci asta?“, a întrebat fosta finalistă a Wimbledonului, ediţia 1962. Îngrozită, Navratilova părăseşte locaţia FBI-ului şi se refugiază în mare secret la o prietenă. Înaintea conferinţei de presă, un prieten jurnalist la Washington Post o anunţă că solicitarea ei de azil politic este acceptată. Dar ea trebuie să spună lumii ce anume se întâmplă. Cu orice preţ. Conferinţa de presă stârneşte o agitaţie nebună la New York, încep protestele diplomatice, lumea aproape că uită de tenis şi se îndreaptă spre politică. În săptămânile care urmează sportiva este anturată de un efectiv impresionant de poliţişti şi gărzi de corp.
La Praga şi la Moscova, presa explodează. Titlurile fac valuri, totul este un complot şi o mizerabilă trădare. I se cere să revină în patrie, să joace în continuare pentru culorile naţionale, să reprezinte sportul amator comunist. Cu prilejul unui turneu disputat la Denver, la puţin timp după US Open, Navratilova este abordată de un funcţionar al Ambasadei Cehoslovaciei la Washington. Ea se ştie ameninţată, căci fără cartea verde poate fi oricând răpită şi dusă la Praga. Chiar şi după ce primeşte documentul, campioana tot nu se simte liniştită. Mulţi ani ea îşi va alege cu mare atenţie turneele europene şi mai ales căile aeriene de transport, evitând tot ce înseamnă competiţie într-o ţară din lagărul comunist. Va fi cu ochii în patru ori de câte ori se urcă în taxi sau merge la restaurant, căutând să nu fie niciodată singură. Libertatea are un preţ, unul care nu este deloc mărunt…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper