Semne ale fatalităţii

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În Ucraina, în urma unor alegeri ceva mai cinstite, Kievul încearcă o schimbare de destin recurgând la calea europeană. Îi va fi greu, îi va fi uşor? Ruşii din Sud şi-au organizat alegeri separate, sperând să-şi facă un stat al lor. Le va fi greu, le va fi uşor?
Suedia a recunoscut Statul palestinian şi a oferit Israelului un motiv de furie şi un pretext în plus pentru justificarea politicii sale de îngheţare a oricăror tentative de reluare a negocierilor de pace cu palestinienii. Partenerii occidentali se trezesc în faţa unui precedent pe care l-ar saluta, l-ar urma chiar, dar evită să irite şi mai mult Tel-Aviv-ul.
Ceva mai departe de noi, în Africa, paşnicul şi săracul popor din Burkina Faso şi-a alungat preşedintele pe care îl suportase 27 de ani. Ascensiunea şi uitarea liderului african în scaun atâta amar de vreme s-a datorat obedienţei, fidelităţii şi serviciilor pe care acesta le aducea unor puteri occidentale.
Ucraina, o nouă încercare
Cu o economie greu de aşezat pe resurse proprii, deşi acestea nu lipsesc, cu o datorie împovărătoare, ruinaţi de corupţia clasei politice instalată după dobândirea unei independenţe care nu se împlineşte nici după 23 de ani, ucrainenii se luptă cu ei înşişi, cu ruşii şi cu o istorie ingrată. De câţiva ani, o parte a acestui popor compozit socoteşte imperativă desprinderea de Rusia şi integrarea în Europa. Ar fi aceasta soluţia pentru democratizare sau alternativa izbăvitoare pentru aspiraţii naţionaliste ale ucrainenilor? Nici una, nici alta. Dintre slavi, ucrainenii sunt europeni cu paşaport geografic în regulă, aşa încât integrarea în Europa trebuie înţeleasă mai degrabă ca o aspiraţie politică. Rămân alte date, să le numim ontologice, de luat în seamă. Dintre popoarele migratoare coborâtoare din Asia, ruşii şi ucrainenii sunt singurii slavi orientali. Ei sunt diferiţi de cei care au continuat drumul spre Occident, polonezii, slovacii, cehii, sau spre Sud, slovenii, sârbii, croaţii şi (oarecum) bulgarii. Precizarea nu este inutilă. Istoricii au constatat că, în domeniul organizării politice, slavii orientali, ruşii şi ucrainenii adică, au avut serioase şi durabile dificultăţi pe care le-au compensat numai prin instaurarea de regimuri politice autocrate, totalitare sau poliţieneşti. Ucraina independentă nu s-a putut sustrage acestei matrice istorice. Rămâne de văzut dacă îi va fi cu putinţă o apropiere de Uniunea Europeană. Bunăvoinţă şi interes din partea Occidentului există. Recent, Kievul a obţinut de la Bruxelles şi Banca Mondială peste patru miliarde de euro pentru a plăti Rusiei gazele ca să poată scoate ţara din iarnă. Pentru uriaşa datorie externă (se spune că ar fi de peste 40 de miliarde de euro), va mai încerca să obţină noi împrumuturi. Mai este şi ghiuleaua de fier ruginit pe care Rusia imperială i-a legat-o de picioare cu secole în urmă. Ruperea lanţurilor pare să nu fie posibilă fără război. Anexarea Crimeii şi instabilitatea din sud-estul Ucrainei consfinţesc reţeta. Tancurile deplasate la graniţă se pregătesc să asigure armatei ruseşti o legătură terestră rapidă cu bazele militare plasate strategic în atât de râvnita peninsulă din Marea Neagră. Pe acel pământ al tătarilor, georgianul Stalin şi ucraineanul Hruşciov au avut grijă să aducă ruşi fără număr, iar aceştia, stârniţi, transformaţi în masă de manevră pentru contracararea deplasării spre Est a NATO, cer dreptul de a avea un stat al lor. Deocamdată, în cristelniţele politice de lângă bisericile din Kremlin, viitorul stat a fost botezat Noua Rusie. Ca să-i dea ceva roşeaţă în obraji, localnicii l-au trecut, după datină, prin foc şi sabie şi, apoi, au organizat alegeri, altele decât şi-ar fi dorit Kievul. Au guvern, au prim-ministru, au parlament. Arme şi muniţii din belşug, evident. Nu prea văd ce le-ar mai trebui. Ceva-ceva tot le lipseşte. Moscova tace şi aşteaptă. Miza este mare şi nu se face să piardă tocmai acum. Un Kosovo în Ucraina va fi o preţioasă monedă de schimb pentru o Crimee rusească pe veci. Amatorilor de dubii le sugerez să aibă răbdare până se va afla ceva mai mult despre înţelegerile la care au ajuns preşedinţii Poroşenko şi Putin la întâlnirea lor din octombrie. Până atunci, Ucraina încearcă să iasă din haos. Rezultatele sunt imperceptibile, încât lumea se întreabă ce efect au avut, cu adevărat, sancţiunile impuse Rusiei de Uniunea Europeană şi Statele Unite ca urmare a crizei ucrainene. Dacă există, acestea sunt contradictorii. Franţa livrează Rusiei primul port-elicopter Mistral; în curând, îl va livra şi pe al doilea. La urma urmei, îşi spun francezii, merită să pierdem 4,2 miliarde de euro de dragul Ucrainei?
Palestina, statul palestinienilor
Dacă nimeni nu mai poate urni din loc negocierile de pace între israelieni şi palestinieni, Stockholmul s-a gândit să pună ceva pe masa nemulţumiţilor. Poate îi frige. La 30 octombrie, Suedia a devenit prima ţară vest-europeană care a recunoscut Palestina. Mai corect, statul palestinienilor. O misiune diplomatică a apărut peste noapte. „Există un teritoriu, există o populaţie şi există un guvern“, a anunţat doamna Margot Wallstrom, ministrul de Externe al Suediei în conferinţa de presă pe care a organizat-o pentru explicaţii, nu pentru justificarea demersului diplomatic. „Suedia devine cel de al o sutã treizeci şi cincilea stat care recunoaşte Palestina, a continuat doamna Wallstrom, şi prin aceasta aducem un sprijin important construcţiei statului palestinian. Este o decizie importantă şi curajoasă care, sperăm, va face emuli.“ Washingtonul, aliatul necondiţionat al Israelului, a fost pus în dificultate. Tel-Aviv-ul a reacţionat dur considerând că gestul Suediei nu înlătură, ci ridică obstacole şi mai mari în calea procesului de pace. Mărturisesc că logica îmi scapă. Au apărut noi tensiuni în Fâşia Gaza, soldaţii israelieni au ucis un tânăr palestinian, o nouă intifadă, a treia, este pe punctul de a se declanşa. Israelul a continuat să acţioneze în forţă şi a luat măsura continuării construcţiilor de colonii evreieşti în teritoriile palestiniene, de data asta, chiar lângă Ierusalimul de Est. Ca şi până acum, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi-au declarat dezamăgirea. Consiliul de Securitate s-a reunit de urgenţă şi a cerut (moale şi acesta, ca de fiecare dată) stoparea colonizării pentru a se putea ajunge la pace. Se pune întrebarea: cum, Doamne!, trebuie să arate procesul de pace în Orientul Apropiat?
Să revenim la măsura luată de Suedia Deşi doamna Wallstrom o consideră una de curaj, ea este una de justiţie. Larga recunoaştere internaţională a Statului palestinian ar deschide o poartă spre asigurarea unor negocieri de la egal la egal între evrei şi palestinieni. Abia aceasta ar asigura condiţia unor negocieri temeinice şi responsabile, ar oferi o şansă pentru depăşirea semnelor atât de răspândite ale fatalităţii. În afara acestei condiţii, pacea în regiune, adică în Orientul Apropiat şi Mijlociu, este imposibilă.
Africa rebelă
După furtuna arabă declanşată în 2011, care a măturat mulţi şefi de stat, pare să vină rândul Africii subsahariene. Preşedintele statului Burkina Faso, Blaise Compaoré, a fost înlăturat de furia străzii. Exerciţiul de putere prelungit pe aproape trei decenii îi crease lui Compaoré credinţa că îi este mai uşor să schimbe constituţia decât să părăsească fotoliul prezidenţial. Se bizuia nu numai pe propriile ambiţii, ci şi pe faima de mediator în conflictele din statele vecine, mult şi interesat preţuită în Occident. Lovitura de stat şi eliminarea adversarului politic la care recursese Blaise Compaoré pentru a prelua puterea în acest sărac stat african nu mai contau în faţa protectorilor. „Acest autocrat, scrie un ziar francez, vine la putere în 1987, după ce îl asasinează pe fratele lui de arme şi cel mai bun prieten, popularul Thomas Sankara, care, timp de patru ani, experimenta în fosta Voltă Superioară franceză visul utopic al unei republici progresiste vopsite cu marxism.“ Volta Superioară se va numi Burkina Faso, iar Compaoré va deveni un stâlp al „franc-africanismului“, construcţie politică derivată din misiunile originare ale Francofoniei. Burkina Faso devine paravanul unor implicaţii curate sau mai necurate în diferite crize, loc privilegiat pentru declanşarea unor măsuri de forţă într-o regiune instabilă. Aşa se explică instalarea unor baze militare franceze şi americane în acest stat.
Până mai ieri, Blaise Compaoré incarna stabilitatea şi securitatea sau, după caz, braţul de fier de care era nevoie la înăbuşirea rebeliunilor. Dar toate au un sfârşit. Compaoré a căzut în păcatul de a se apropia de libianul Gaddafi şi de liberianul Charles Taylor, consideraţi dictatori. Mai ales primul nu a scăpat ocazia să sprijine pe toate căile pătrunderea islamului într-o regiune în care alţii aveau cu totul alte interese. Va fi avut Compaoré darul de mediator dar, se vede, nu l-a avut şi pe cel de a citi la timp semnele fatalităţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper