Sacrificarea pietonului: Greu de ucis 2014. Aventura bucureşteană a mersului pe jos

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Întrebat la încheierea mandatului, în 2006, ce le lipseşte românilor, diplomatul britanic Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, a răspuns simplu, prea simplu poate pentru abonaţii la metafizica naţională: trotuarele.
Avem?
Pământ şi praf, spulberate primăvara. Nisip, pietriş, bolovani, cărămizi şi moloz din construcţii şi ruine. Torente pluviale, bălţi, noroaie şi refulări de canale. Munţi de zăpadă şi gheaţă în anotimpul-surpriză, după degajarea carosabilului. Găuri şi gropi, nesemnalizate şi semnalizate, crevase, rifturi şi tranşee ca pentru un război de poziţii. Nemuritoare lucrări de canalizare, termoficare, cablare, racordare, electrificare, modernizare. Felurite excavaţii, exhumări, exorcizări. Trotuare desfundate, denivelate, decopertate, (re)pavate, mâncate de ciclice borduriade. Întrerupte de porţiuni cu beton, pavele, macadam, pietriş, gresie, mozaic, covoare de plastic şi textile, estrade de lemn. Tălpi şi legăminte amoroase „beton“ încă de la turnare. Schele şi încercuiri în carantină ale clădirilor din care cade tencuiala ori pe cale de prăbuşire. Gunoaie pestriţe, cutii, ambalaje, pungi, peturi, doze, chiştoace, coji de seminţe, covrigi, cârpe, zdrenţe, chiar haine şi lenjerii integre. Antitetice tomberoane punitive şi coşuri de gunoi inoportune, dar decorative în evidenţele estetico-igienice ale municipalităţii. Megacontainere organizând (cam degeaba) ambuscada reciclării selective. Mobilier urban de frânt gâtul şi blocat circulaţia: cuburi, traverse, piloni şi bastonaşe de beton, şi bile metalice, adevărate mine contra maşinilor care vor pe trotuar; hidoase ornamente din plastic, tablă de vagoane şi beton (câte lucruri se mai pot face cu plastilina gri!), vezi masivele ghiveciuri pentru panseluţele electorale ale primarilor de sectoare, şi banerele prin care ni se semnalizează că au plantat panseluţele şi au dat cu mătura. Spre a aţine calea sau a scoate ochii: refugii de staţii de autobuz – de neocolit, billboard-uri, roll-up-uri şi schele publicitare, cilindri de afişaj, aviziere ruginite, catarge subit patriotice cu drapele fluturând la intrările în parcuri şi aleator. Tarabe şi buticuri, căsuţe de termopan, tablă, plastic şi scânduri, cabine, chioşcuri de ziare şi de bilete RATB. Corturi cu şosete, mărgele, kürtõskalács şi candidaţi la preşedinţie. Trepte în gresie lucioasă, neagră cu vinişoare albe, şi balustrade din ţeavă, fier-beton şi forjat, ca şi alte piedici decorative ale buticurilor şi ale beauty-saloanelor. Socluri de beton şi gresie de la buticurile dezasamblate. Grătare, chepenguri şi guri de canal scufundate sau supraînălţate, uneori fără capac. Ţepe, ţepuşe şi şuruburi, ţevi şi cabluri perforând asfaltul ţării lui Ţepeş. Garduri şi gărduleţe, bariere şi stavile de beton ca la Checkpoint Charlie, contra trecătorilor care vor să treacă. Navete de sticle şi ghiveciuri mobile cu brăduţi pentru apărarea locurilor de parcare. Atacând din aer: firme, fire, tablouri electrice, aparate de aer condiţionat, grilaje şi streşini foarte joase, crengi şi copaci obosiţi. Decupaje pentru copaci, fără copaci, ori cu cioturi. Terase pe tot trotuarul. Grătare de mititei în faţa blocului şi lângă linia de tramvai (Rahovei colţ cu Progresului). Temerare piste de biciclete pe două benzi, şerpuind idilic printre maşini parcate.
O fiziologie intimă, dar exactă se revarsă inconturnabilă pe trotuare: secreţii, dejecţii, spumanţi, lături şi scursuri, ca într-un burg medieval. Flegme şi mucoase (igienic-demonstrativul suflat al nasului pe trotuar încă face modă), vome, excremente canine şi umane, miasme tari de pisoar. Şi antidotul: W.C.-urile eco, trăznind a dezinfectant. Movile de prezervative folosite delimitând împrejurimile sexy ale Gării de Nord (Buzeşti-Plevnei-Basarab), ori de seringi – într-alte cartiere. Misterioase duhori de cadavre în descompunere, probabil ale câinilor maidanezi.
Şi aceia în viaţă, solitari sau în haite agresive de 15-20-25, prudent fiind să îi eviţi, dacă poţi.
Punct culminant în saga pietonilor bucureşteni: lupta cu automobilul, începută prin 2002. Şerpaşi ghidând trecătorii printre suvuri şi gipuri parcate, maşini urmărindu-i pe trotuare şi pe trecerile de pietoni. Trotuare îngustate pentru a face parcări – mai întâi cele mai largi, şaizeciste, din Drumul Taberei şi Titan, ce sfidau bunul-simţ de şofer. Şi altele complet desfiinţate prin lărgirea carosabilului.
Pe sub toate, freatic, sentimentul obscur că trotuarul e mereu inutil, luând mereu alte funcţii. Avem trotuare foarte elastice care încap orice, nu şi pietoni. Alte spaţii pedestre sunt constant reduse: parcurile, desfiinţate: scuarurile, negândite: promenadele, esplanadele. Vorbim utilitar despre trotuare, dar esenţial despre un loc psihic, devenind manifest că bucureşteanul nu îşi vede locul ca pieton, deci ca individ. Folosind cel mult proteze ale spaţiului său psihic: chioşcul sau taraba cu care îşi reclamă, anxios, locul, armura automobilului lăsată pe trotuar, abstractul desen cu un obiect a unui perimetru de parcare. Disproporţia, inadecvarea surogatului, compromisul temporar şi mereu schimbător încheiat astfel se developează ca fermenţi psihici în toate situaţiile amintite, situaţii aflate în permanentă ebuliţie, ca pe o hartă mentală, psihodinamică a Bucureştiului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper