Romane în versuri

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

 

În prima parte a secolului al XIX-lea, în Marea Britanie, patria romanului modern, romanele în versuri erau la fel de populare precum romanele în proză. Romanul în versuri, care nu trebuie confundat cu epopeea (deşi înrudirea există), este o invenţie a romanticilor, în special a lui Walter Scott. I-a cedat locul romanului în proză, pentru că a pierdut bătălia cu realitatea şi cu realismul. După cum a schematizat Hermann Fischer în lucrarea Romantic Verse Narrative. The History of a Genre (1991), naraţiunile în versuri au acoperit două direcţii principale: ezoterismul liric-metafizic (Wordsworth, Shelley etc.) şi escapismul consumerist de tip romance (Walter Scott); în timp ce prima a dus, prin simbolismul francez, la naraţiunile mai mult sau mai puţin epice ale lui T.S. Eliot şi Pound, cea de-a doua a dat ficţiuni de consum precum libretele operei din secolul al XIX-lea şi romanele de consum.
Deşi la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea genul romanului în versuri se cam epuizase, avea să dea în continuare o capodoperă precum The Ring and The Book (1868-1869), masiva creaţie a lui Robert Browning, ale cărui monologuri dramatice îi atrăseseră atenţia admirativă lui Dickens (probabil cel mai mare creator de „voci” din istoria romanului).
După aceasta a urmat o lungă pauză. Însă, în ultimele decenii, romanul în versuri a reînviat.
Când Vladimir Nabokov a publicat Pale Fire în 1962 (roman hibrid, compus dintr-o secţiune de versuri şi alta de comentarii), formula era extrem de originală; rădăcinile din secolul al XIX-lea se uscaseră cu totul şi fuseseră uitate.
De asemenea, când Mircea Ivănescu a publicat în 1973 un roman poliţist în versuri (Poem), critica română a momentului l-a socotit o eroare (Dana Dumitriu, Al. Piru).
Însă, odată cu epuizarea formală a romanului către sfârşitul secolului al XX-lea, ca urmare a experimentelor intense produse în laboratorul postmodernismului, era inevitabil ca reîntâlnirea dintre romanul în versuri şi cel în proză să se producă din nou.
Pe scurt, au început să curgă nu doar romane în versuri comise de experimentalişti la edituri universitare în tiraje mici; formula veche-nouă a impregnat rapid literatura de consum, reînnoind o veche familiaritate. Ca atare, pot fi citite, în versuri tocmite, romane horror, romane poliţiste, romane de dragoste; dar şi romane-poeme epice de o subtilitate infinită, precum acelea ale lui Derek Walcott, poetul din Caraibe care a primit Premiul Nobel în 1992.
În literatura română, deocamdată doar Caius Dobrescu a publicat un roman în versuri (Levantul lui Mircea Cărtărescu e altceva, întrucât mimetizează recreator o altă tradiţie epică, aceea a epopeii). Desigur, poate fi amintit şi Radu Cosaşu, cel care a practicat imixtiunea versului în proză pe vremea în care era încă revoluţionară. Dar nu-i nici o surpriză că nu-s prea mulţi amatori: romanul în versuri nu-i nici ca romanul, nici ca haiku-ul. Pentru a-l face cum trebuie, e nevoie de o versatilitate care nu-i pe toate drumurile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper