Puritatea ca exerciţiu

Un articol de Horia Pătraşcu

„S-a curăţat“, se mai spune despre un om care a murit. Moartea –  experienţă iniţiatică supremă, ultimă, trecerea dincolo – este definită printr-un reflexiv care semnifică obţinerea purităţii absolute, complete, totale. Când murim, ne curăţăm de viaţă, de trup, de păcate, de suflet, de noi înşine. Omul însuşi este imaginat aici ca un gunoi de care lumea trebuie, în cele din urmă, să fie curăţată, izbăvită. Dacă avem curiozitatea să ne aruncăm o privire puţin mai departe de mormânt, putem vedea că procesul purificării continuă, în imaginarul specific, cu vămi ale văzduhului, purgatorii, cercuri ale infernului şi ceruri ale raiului. Moartea nu este doar un moment, ci un proces – aproape neîntrerupt – al curăţării, al desăvârşirii, al purificării.
Puritatea nu se află la început, ci la final, este un scop, un deziderat, un ţel de atins. Numai o prejudecată ne face să asociem puritatea cu începutul, căci puritatea nu ţine de iniţial, ci de iniţiatic. Puritatea se dobândeşte pe parcurs, prin repetate procedee de şlefuire şi de distilare sau, la limită, de transmutaţie. Alchimiştilor nu le era deloc străin acest adevăr: pentru ei piatra filosofală reprezenta capătul unui drum complicat şi îndelungat de operaţii care făceau ca dintr-o materie grea să se obţină, prin succesive arderi, evaporări, îndepărtări şi eliminări ale părţilor impure, o materie „eterică“. Conceptul de sublimare – a trecut şi în psihanaliză, cu sensul de transmutaţie a instinctului în spirit, a pulsiunii în valoare.
Însăşi ideea de educaţie dezminte teza purităţii copilăriei. Copilul trebuie format, învăţat, configurat, scos dintr-o stare  de haotică instinctivitate şi agresivitate şi introdus, treptat, în planul ordinii şi al armoniei, al virtuţii şi al raţiunii. Puritatea copilăriei este doar un mit, dezvăluit atât de bine de Freud, cel care considera copilul „un pervers polimorf“. (Chiar religia însăşi nu acordă copilului, din oficiu, puritatea, nici măcar pruncului nou născut doar pentru simplul fapt că se află la început. Copilul trebuie botezat, purificat, con-sacrat.) Educaţia este un proces de cosmicizare, iar puritatea înseamnă, în acest caz, decantarea spiritului din materie, a conştientului din inconştient, înseamnă o organizare care urmăreşte eliminarea amestecului, căci tot ce e pur e şi simplu. În muzică, puritatea interpretării înseamnă exactitatea, corectitudinea execuţiei.
Ce altceva sunt sfinţenia, moralitatea sau înţelepciunea dacă nu tot atâtea exemple de maximă obţinere a purităţii printr-un efort constant de elevaţie a omului, de rafinare a lui? Puritatea caracterizează nu începutul, ci finalul acestui proces, desăvârşirea este capătul şi nu originea lui. Dacă rezistă, iubirea însăşi devine, cu timpul, mai pură. Ceea ce poate produce confuzie în aceastã privinţă este echivalarea lipsei de experienţă cu puritatea… Or, ne învaţă alchimia, a trece prin stadiul nigredo – intrarea materiei în stare de putrefacţie – este o etapă absolut necesară şi prealabilă stadiului albedo, prin care materia se sublimează.
Adevărul este, el însuşi, un rezultat al purificării, rezultatul unui proces de lămurire, de limpezire, de „adeverire“. Fie că a fost imaginat ca ieşire din ascundere, fie ca verificare, ca „ieşire la lumină“ sau ca eveniment survenit în viaţa unei idei, adevărul, adevărul „pur“ nu poate fi cunoscut decât de acei oameni care s-au supus, vreme îndelungată, unor asceze, exerciţii şi străduinţe istovitoare.

P.S.
Febra igienistă din zilele noastre în care se exaltă curăţenia, spălatul, „albul strălucitor“ şi „imaculat“, „impecabilul“, în care puritatea a devenit doar un efect al obsedantului şi omniprezentului Detergent – nu este oare o manifestare deviată, criptoreligioasă şi desacralizată a tendinţei spre purificare, atât de profund umană? Astăzi, când lipsesc iniţierile, transmutaţiile, pocăinţele, iluminările, revelaţiile, transfigurările, omul somatizează dorinţa lui de puritate spirituală, o transferă în planul material, al curăţeniei trupeşti. Spălarea mâinilor – iniţial un act ritualic – a devenit astăzi exclusiv un act igienic. Nu din raţiuni sanitare cerea Pilat din Pont să-şi spele mâinile după condamnarea lui Iisus. La musulmani, abluţiunea nu serveşte îndepărtării microbilor. Mania curăţeniei, la nivel individual şi la nivel social, semnifică o suferinţă psihică, spirituală, o dorinţă secretă, nerealizată, imposibil de a fi împlinită. Dorinţa aceea – pentru care societatea actuală nu mai are cadrele necesare împlinirii ei – este dorinţa de elevaţie spirituală, de iniţiere, de purificare. Cine ştie să traducă semnele timpului său va şti să citească în imperativul „Spălaţi-vă!“ îndemnul tuturor propovăduitorilor: „Pocăiţi-vă!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper