Propaganda nonconformistă în ceauşism: Adrian Păunescu şi Constantin Noica

Un articol de Horia Pătraşcu

Fenomenul Păltiniş începe în 1983, odată cu publicarea Jurnalului de la Păltiniş, scris de Gabriel Liiceanu. Jurnalul e o consemnare exaltată, patetică, cvasireligioasă a faptelor, spuselor şi ocupaţiilor ce se derulau cu ocazia întâlnirilor de la cabana din Păltiniş, locuită sezonier de celebrul filosof Constantin Noica. Stilul jurnalului oscilează între hagiografie şi doxografie. „Poza“ lui Noica din jurnal este cea a unui iluminat în viaţă, plutind într-un cer al abstracţiunilor şi reflecţiilor, căutător de esenţe şi aflător de absoluturi. Singurul Dumnezeu recunoscut este dumnezeul culturii. Timpul este cu totul anulat, istoria nu este decât o piedică în calea consacrării depline şi de aceea va trebui complet anulată, uitată, extirpată din corpul spiritual al novicelui.
Intenţia hagiografică este vizibilă încă din subtitlul Jurnalului de la Păltiniş: „un model paideic în cultura română“. Gabriel Liiceanu ştie ce vrea să propună cititorilor săi: un model paideic, un model demn de a fi urmat de generaţiile mai tinere sau mai puţin tinere din România. Şi intenţia sa este foarte curând îndeplinită. Jurnalul stârneşte un val de adulaţie faţă de Noica. Păltinişul devine peste noapte un loc de pelerinaj, un fel de centru spiritual unic, şi doar aparent anacronic, în România. Noica se transformă într-un fel de duhovnic cultural, la care vin tineri dornici de performanţă culturală, diletanţi, oameni trecuţi de prima tinereţe sperând că se mai pot salva, mântui sau împlini „cultural“. Se pare că filosoful este mai curând stânjenit de rumoarea creată în jurul său, fără să ştie cum să-i îndrume pe cei care, dezorientaţi, îi cer sfatul în diferite probleme. La cel care se pretindea a fi un „antrenor cultural“ veneau de multe ori persoane care nu jucaseră niciodată pe terenul culturii. Şcoala lui Noica era însă o şcoală superioară: „elevii“ ei erau tineri deja pregătiţi, cu o calificare obţinută în domeniul „umanioarelor“, suficient de dotaţi şi suficient de tineri pentru ca scopul formativ să fie atins. Mântuirea culturală nu era deci accesibilă oricui. De fapt, scopul formativ se reduce, conform spuselor lui Noica însuşi, la a transmite „nu cunoştinţe, ci stări de spirit“. Nu e o şcoală în adevăratul sens al cuvântului, întrucât „nu se ştie cine dă şi cine primeşte“.
Că iniţiativa lui Constantin Noica este departe de ceea ce am putea numi proiect de edificare spirituală a unei naţiuni căzute sub dictatură o dovedeşte chiar felul în care maestrul se arată excedat de valul de adulaţie posterior apariţiei Jurnalului de la Păltiniş. În notaţiile din Jurnalul de idei, el pare mai curând agasat, deranjat, pus în încurcătură de vizitele acestor admiratori, de insistenţele şi de întrebările lor. Încearcă totuşi să joace rolul personajului său, creat de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş, răspunde cu bonomie, improvizează răspunsuri, se preface interesat de soarta corespondenţilor săi, prescrie programe şi liste de lecturi. De fapt, şcoala de la Păltiniş va rămâne tot timpul un grupuscul elitist, Noica nefiind interesat de primirea unor noi membri, ci doar de „tinerii de performanţă“ – pe care deja i-a găsit. De altfel, însuşi proiectul său de „antrenor cultural“ nu-şi propunea să adune mai mult de douăzeci şi doi de discipoli. Justificarea pe care o dă Noica acestei cifre constă într-un calcul simplu: la un milion de locuitori aşteaptă să fie descoperit un geniu, aşadar la douăzeci şi două de milioane de români revin douăzeci şi două de genii româneşti. Nu doar hrana sau bunurile de consum, ci şi geniul ascultă de repartizarea „raţionalizată“ specifică epocii. (Aceeaşi strategie de recrutare a talentelor neştiute o avea şi Adrian Păunescu: şi el îşi propunea ca, umblând prin cotloanele ţării, să descopere şi să pună în evidenţă tineri înzestraţi.)
Şcoala de la Păltiniş – Cenaclul „Flacăra“
În linii mari, şcoala de la Păltiniş este contemporană cu Cenaclul „Flacăra“ condus de poetul de curte Adrian Păunescu. La o altă scară, folosind alte mijloace, Adrian Păunescu îşi propune, ca şi Constantin Noica, să găsească tinerele talente necunoscute din ţară şi să le propulseze spre celebritate. La prima vedere Cenaclul „Flacăra“ şi şcoala de la Păltiniş par să nu aibă prea multe în comun. Scena primeia este ocupată de cântăreţi folk, trupe muzicale, poeţi, recitatori, grupuri umoristice. Şcoala de la Păltiniş primeşte, cum am văzut, doar câţiva elevi şi nu are nimic în comun cu stadionul – locul predilect de desfăşurare a grandioaselor spectacole „Flacăra“.
Cu toate acestea, la o privire mai atentă, vom surprinde anumite similarităţi.
În atmosfera unei culturi oficiale, de stat, supravegheate şi cenzurate, în care producţiile culturale sunt îmbrăcate în haine scorţoase, iar limba folosită este, într-o mare măsură,  o limbă de lemn – manifestările cultural-artistice ale Cenaclului „Flacăra“ şi dezbaterile din cadrul şcolii de la Păltiniş au o aparenţă lingvistică mult mai colorată şi mai vie, „o faţă umană“, un aspect plăcut, alunecos, ingerabil. Chiar şi limbile moarte, precum greaca sau latina, la a căror învăţare îndemna Noica, par mult mai vii raportate la limba de lemn a acelor timpuri.
Şcoala de la Păltiniş şi Cenaclul „Flacăra“ sunt atât de vii încât însuşi comunismul este revivificat în cadrul acestora. Lozincile comuniste – de obicei ursuze, necredibile, litere moarte – prind viaţă atunci când sunt rostite, cântate sau urlate pe scena Cenaclului „Flacăra“. La Păltiniş, Noica le vorbeşte şi el, pe un glas mai domol, dar tot entuziast, discipolilor săi despre norocul de a trăi sub comunism, despre pericolele democraţiei, despre decadenţa occidentală şi despre marea cultură care se realizează chiar aici, sub Ceauşescu. Ideile vor fi reluate şi în unele articole scrise de Noica.
Atât şcoala de la Păltiniş cât şi Cenaclul „Flacăra“ sunt în mod vizibil naţionaliste. Cel mai important grup de rock românesc – grupul Phoenix, prezent în cadrul Cenaclului „Flacăra“ – practică un aşa numit etno-rock şi nu ezită să se îmbrace în costum popular românesc sau să poarte elementele definitorii ale acestuia. Cu headbanging-ul lor, haiducii rockeri transmiteau un mesaj clar: avem şi noi rockul nostru, specific românesc, mult mai valoros decât al lor şi cu o tradiţie mult mai îndelungată. La polul celălalt, filosofic, se vorbeşte despre un sentiment românesc al fiinţei, despre o rostire filosofică românească, se discută despre anumiţi termeni filosofici pe care însăşi limba germană nu îi posedă. Este cazul aşa-numitului operator filosofic „întru“, care, conform lui Noica, i-ar fi provocat convulsii de invidie lui Heidegger însuşi. Noica va „mentoriza“ traducerea marilor opere filosofice în româneşte (de către discipolii săi) şi va milita activ pentru facsimilarea caietelor poetului naţional Mihai Eminescu, pe care îl consideră „omul deplin al culturii româneşti“. În treacăt fie spus că, deşi îi îndemna pe tinerii săi discipoli să înveţe cât mai multe limbi străine, Noica nu-şi propune niciodată să realizeze o ediţie bilingvă a operelor Platon – practică curentă în ediţiile serioase, ştiinţifice, occidentale – în vreme ce consumă o enormă energie pentru publicarea facsimilată a caietelor lui Eminescu. Nejuxtapusă textului original grec, traducerea realizată sub direcţia sa va putea să scape oricărei verificări sau altor interpretări, ca echivalare absolută a textelor lui Platon.
Atât Cenaclul „Flacăra“ cât şi şcoala de la Păltiniş se prezintă publicului ca alternative la ceea ce însemna viaţa culturală şi artistică a vremii. Ambele promovează însă, sub masca alternativei, aceleaşi valori promovate de aparatul culturii oficiale. Nu doar că nu neagă directivele şi imperativele epocii, dar le afirmă răspicat, chiar dacă într-o formă nouă, neobişnuită până atunci. Regimul dictatorial din România acelor ani, cunoscut prin cenzura extrem de severă a literaturii şi a oricărei manifestări culturale libere, nu ar fi putut de altfel accepta abateri reale de la comandamentele sale. Aşadar, regimul comunist profită de pe urma Cenaclului „Flacăra“ şi a şcolii de la Păltiniş ca de pe urma unor eficiente instrumente de propagandă.

Cele două grupări cultural-artistice-filosofice au ca animatori direcţi pe chiar conducătorii lor: Adrian Păunescu şi Constantin Noica. Desfăşurarea unei şedinţe de cenaclu „Flacăra“ sau a unei şezători filosofice păltinişene sunt de neconceput în absenţa liderilor lor. Moartea lui Constantin Noica va reprezenta desfiinţarea şcolii de la Păltiniş (de aceea titulatura de şcoală este puţin forţată, o şcoală are tradiţie şi nu moare odată cu moartea întemeitorului), iar căderea în dizgraţie a lui Adrian Păunescu va fi suficientă pentru închiderea porţilor cenaclului patronat de acesta.
Cenaclul „Flacăra“ şi Păltinişul se constituie în adevărate debuşee de energii care, altfel descătuşate, altfel canalizate şi altfel catalizate, ar fi putut duce la o mişcare intelectuală şi artistică cu adevărat rezistentă faţă de regimul ceauşist şi ar fi pregătit România cu mult mai bine pentru ceea ce va urma după căderea acestuia. Impactul celor două „centre“ spirituale nu se rezumă doar la cei care au încăput pe stadioanele Cenaclului „Flacăra“ sau în cabana de la Păltiniş, ci se extinde asupra unui întreg popor, în principal asupra tinerilor cărora li se spune, la scenă deschisă, de către cele mai charismatice personalităţi ale ţării, că 1. sunt liberi să facă şi să spună ce vor; 2. politica ceauşistă e bună; 3. dat fiind că politica e bună, singurul mod de a-şi folosi libertatea este „vrednicia“, pe scurt să-şi vadă fiecare de treabă; 4. corolarul este următorul: singura dimensiune reală a omului este cea cultural-artistică, nu şi cea social-politică; scopul unui tânăr în viaţă este să se afirme, să dobândească recunoaşterea elitei existente, iar afirmarea lor depinde numai şi numai de ei: de cât de mult învaţă, îşi cultivă talentele etc. Tinerii pot visa liniştiţi la Hollywood-ul păunescian şi la Harvard-ul nicasian.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper