Parada modei sau Cătălin Botezatu în „Don Giovanni” la Craiova

Un articol de COSTIN POPA

A fost debutul cunoscutului creator de modă ca designer de costume pentru un titlu de operă. S-a petrecut, recent, la Opera Română Craiova, pentru noua producţie cu Don Giovanni de Mozart. După demersul directoarei Operei Naţionale Române Iaşi, Beatrice Rancea, care a oferit ocazia de a desena costume de operă unei alte creatoare de modă de top, Doina Levintza, iată că intrepidul manager al scenei lirice oltene, Antoniu Zamfir, şi-a asumat riscul de a-l invita pe Cătălin Botezatu. Risc, ştiute fiind unele şocante abordări ale acestuia. Cu ce rezultate? Vom vedea…
Montarea a fost încredinţată bulgarului Plamen Kartaloff, autor al unor mizanscene mai vechi sau mai puţin vechi la Opera Naţională Bucureşti, Aida şi Bal mascat. Faţă de anterioarele producţii, preponderent gândite clasic, cred că evoluţia artistică a regizorului a cunoscut acum un ascendent în direcţia unui „Regietheater“ modern, cristalizat către stilizări, către intensitatea jocului şi atitudinilor scenice, a relaţionării dinamice între personaje, către un contur complex al „operei operelor“, pornit de la subtitlul de dramma giocoso, la care a adaugat inserţii uşor parodice şi tente erotice destul de accentuate. Mişcarea s-a desfăşurat continuu printr-un labirint ce constituie elementul de bază al decorului unic, semnat de Răsvan Drăgănescu, labirintul – simbol al meandrelor sufleteşti, al trăirilor diverse şi schimbătoare ale eroilor, al bănuielilor şi derutelor. Decorul îşi îndeplineşte funcţiunea „tehnică“ de a oferi spaţiu de desfăşurare a acţiunii, în care luminile şi proiecţiile (Roberto Bujor) au însemnat un aport consistent în sublinierea diverselor stări: roşul păcatului şi al desfrâului, vernilul prospeţimii, albastrul întâlnirilor de noapte… Montarea lui Plamen Kartaloff, cu toată simplitatea esenţializată  a decorului (probabil, ieftin), a atras tocmai prin dinamismul platoului.
„Haute-couture“ la operă
Cătălin Botezatu? Nu ştiu cât a gândit costumele în funcţie de profilul caracterologic al personajelor mozartiene, dar a făcut ceea ce ştie să facă mai bine, un design fabulos, cu care ar putea oricând merge la o prezentare internaţională de modă. Să explic întrucâtva. Ne aflăm într-o lume în care singurul costum aparent de epocă, frumos conceput, este al eroului titular. Suprapunerea peste celelalte, de actualitate, vine – în mod cert –, din dorinţa de a sublinia universalitatea tramei. Tehnica? O descrie chiar creatorul: „… ţesături preţioase, lucrate hand-made şi accesorizate savant cu elemente de preţiozitate şi strălucire aplicate, la rândul lor, manual“. Rezultanta este spectaculoasă, de mare lux, chiar pentru… ţăranii Zerlina şi Masetto (?!?).
Se pare că au fost desenate şi confecţionate circa şaptezeci de costume pentru cântăreţi, cor şi figuraţie, unii artişti apărând chiar în mai multe toalete. Nu vreau să mă gândesc cam care au fost costurile de producţie. În scena balului de la finele primului act, alături de rochiile de seară, au apărut şi manechinele proiectului de fashion „Supermodels by Cătălin Botezatu“, topless, în şorturi, cu picioare interminabile şi botine cu tocuri de 15 cm. Don Giovanni nu putea spera mai mult.
Fără coafuri extravagante şi machiaj sofisticat, nimic n-ar fi fost complet. O notă bună Ioanei Boicea, a cărei creaţie de vârf mi s-a părut la un personaj mut, statuara cameristă sexy a Donnei Elvira, pe care Kartaloff şi Botezatu i-au plimbat-o prin faţă lui Don Giovanni până l-a sedus pe erou.
Una peste alta, cred că acceptarea în context a design-ului mai mult decât revoluţionar (pentru operă) al costumelor se face graţie acceptării acelei noi convenţii – pe care o defineam mai demult –, întâlnite în binomul muzică-montare modernă. Eclectismul producţiei craiovene, cu schematizările de decor, vestimentaţia alambicată, scenele surprinzătoare, peste care s-a suprapus jocul actoricesc convingător şi variat, a definit un „Regietheater“ de bună factură.
Cântul
Pentru Daniel Pop, revenirea (după spectacolele de la Opera Naţională Bucureşti) în rolul titular a fost un succes, datorat progresului în interpretarea vocală şi maturizarea scenică, înregistrat de tânărul bariton. Cu glas bogat, rotund timbrat, amplu (Viva la libertŕ!), cu agilitate şi accente de sorginte italiană (câteodată chiar prea mult exploatate), Daniel Pop a fost un Don Giovanni de efect, captivant, seducător, cu ambitus impresionant de glas (a emis în scena morţii chiar şi o notă de La natural, ce-i drept, nescrisă, dar spectaculoasă). Celebra arie Finch’ han dal vino a fost efectiv spumantă, şampanizată. Studiul stilistic va trebui să-l preocupe în continuare în sensul înmuierii unor sunete, a unor fraze, care să confere – spre pildă – serenadei Deh, vieni alla finestra poezie şi insinuări subtile. Sunt rafinări care îl vor duce spre sporirea performanţei.
În rolul Donna Anna a debutat soprana germană Letizia Quinn. Pentru bună regulă, fiind la prima apariţie în ţară, trebuie spus că este numele de scenă al artistei de origine română Letiţia Viţelaru, despre care am scris în 2012, după un spectacol cu Don Pasquale pe scena Scalei din Milano, tânăra fiind pe atunci bursieră a Academiei de Perfecţionare pentru Cântăreţi Lirici, de pe lângă celebrul teatru. Instruirea în Italia i-a folosit. Derularea frazei, intenţiile, pronunţia sunt câştiguri evidente. Deşi mai puţin potrivită ca vocalitate lirismului lejer al Letiziei Quinn, partitura Donnei Anna a fost tălmăcită în bune condiţiuni, cu deplină implicare.
Tot în debut, soprana Rodica Butu (Donna Elvira) a cântat incisiv, dar unele sunete mai puţin vibrate, note grave câteodată detimbrate şi acute uşor stridente au influenţat întregul.
Zerlina a fost soprana Cristina Grigoraş de la Opera Naţională Română Iaşi, ca de obicei dezinvoltă, cu voce limpede şi frazare fluidă, elegantă şi… întru totul ademenitoare (aria Vedrai, carino). De la Iaşi a venit şi basul Daniel Mateianu, ca debutant în personajul Leporello, rol pentru care a adus bunele sale rezonanţe ale registrului central, mobilitate vocală şi unele punctări expresive. Şi dacă unele sunete mai „deschise“ au influenţat omogenitatea emisiei vocale, nu rămâne decât ca artistul să reflecteze asupra acestui aspect. Notaţii similare, în sensul construirii unei linii de cânt cât mai unitare, cursive, sunt destinate şi frumosului glas liric al tenorului Florin Ormenişan (Don Ottavio).
În fine, alt debutant în rol a fost basul craiovean Dragoş Drăniceanu (Masetto), tânăr artist cu timbralitate plăcută, a cărui experienţă, ce va fi dobândită pe scenă, îi va spori siguranţa şi stăpânirea emoţiilor.
Pentru interpretarea Comandorului, a fost invitat un bas georgian de excepţie, Kakhaber Shavidze. Rareori se întâlneşte un glas atât de „negru“, de tăios, de cavernos, de egal pe întregul ambitus, copleşitor prin volum şi autoritatea de sunet inchizitorial. Bine că nu s-a recurs la amplificarea electronică, deseori uzitată! Alături de Daniel Pop, Shavidze a dat un impresionant contur dramatic ultimelor secvenţe ale scenei morţii lui Don Giovanni.
La final
Îl consider dator pe dirijorul Gheorghe Stanciu, unicul responsabil  muzical al spectacolului, pentru amputarea nepermisă a partiturii actului secund. Au lipsit ariile Il mio tesoro intanto (Don Ottavio), Mi tradě quell’alma ingrata (Donna Elvira) şi sextetul final Questo č il fin di chi fa mal. Nici măcar invocarea versiunilor „Praga“ sau „Viena“ nu se poate face, diferenţele fiind altele, aşa încât s-a născut… versiunea „Craiova“. În rest, experienţa şefului de orchestră s-a simţit peste tot în derularea sigură a discursului sonor, în soluţionarea rapidă a decalajelor dintre instrumentişti şi platou (Zerlina, Donna Elvira), în uniformizarea cântului corului (pregătit de Bogdan Botezatu), pe alocuri, neglijent. Tempii au fost corecţi şi bine asociaţi dramaturgiei.
Noul Don Giovanni de la Opera Română din oraşul Băniei trebuie văzut. La al doilea spectacol numai concurenţa cu meciul de fotbal România-Ungaria a făcut ca sala să nu fie plină-ochi, aşa cum a fost – se pare – la premieră. Dar, printre cei prezenţi, am remarcat mulţi tineri, ceea ce înseamnă că eforturile directorului Zamfir nu sunt în zadar.

Untitled-2

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper