Orizontul globalizării

Un articol de ANDREI MARGA

Nimeni nu a fost atât de categoric în favoarea libertăţii de iniţiativă a individului pe harta lumii, în epoca ce vine până la noi, cei care trăim astăzi, precum economistul Milton Friedman. Prin concepţia sa, el a întruchipat din nou liberalismul clasic, asumându-şi trei repere: moştenirea Americii iniţiale, şansa relansării pe scară sporită a prezenţei SUA în lume şi competiţia postbelică dintre lumea liberă şi socialismul răsăritean. În aceste coordonate, cunoscutul consilier al preşedintelui Ronald Reagan a fomulat opţiuni ce au angajat de fapt globalizarea.
Milton Friedman nu a fost singurul învăţat de prim-plan care a lucrat la cotitura lumii spre globalizare. Teoreticianul de incontestabil impact direct în deciziile care au croit calea globalizării a fost Robert Reich, cel care a pregătit, teoretic vorbind, victoria lui Bill Clinton şi administraţia acestuia, în care a şi preluat, pentru câţiva ani, Ministerul Muncii. Scrierea sa majoră (vezi Robert Reich, The Work of Nations, Vintage Books, Random House, New York, 1992) a fost o convingătoare pledoarie adresată americanilor, în primul rând, să renunţe la protecţionism, considerat a fi deja contraproductiv, în favoarea deschiderii pieţelor, şi a adus în faţă un argument de care nu s-a mai putut face abstracţie: „În întreprinderea orientată spre valoare înaltă, profiturile derivă nu din scară şi volum, ci din descoperirea continuă de noi legături între soluţii şi nevoi“ (p. 85). Mulţi alţii l-au urmat. Dar Milton Friedman nu numai că a inaugurat reflecţia în orizontul practic al globalizării, ci a şi pus bazele ideologiei în care aceasta avea să fie înfăşurată pentru deceniile de până la noi.
Am în vedere în primul rând teza majoră ce se argumentează în scrierea sa vizionară, Capitalism and Freedom (The University of Chicago Press, 1962): „cred că ar fi mult mai bine pentru noi să ne mişcăm doar în direcţia comerţului liber, precum Marea Britanie în secolul al XIX-lea, când au fost abrogate legile porumbului. Am putea – ca şi Marea Britanie de atunci – să înregistrăm o enormă creştere a puterii politice şi economice. Suntem o naţiune mare şi ne stă rău să cerem Luxemburgului ceva înainte de a demonta o vamă pe produsele luxemburgheze sau să trimitem în şomaj mii de refugiaţi chinezi introducând contingente de import pentru produse textile din Hong Kong. Să ne luăm datoria în ambele mâini, să fim deschizătorii de căi, nu cei care îi urmează ezitanţi pe alţii!“ (citez din ediţia germană, Milton Friedman, Kapitalismus und Freiheit, Seewald, Stuttgart, 1971, p. 102). Milton Friedman a legat liberalizarea completă a economiei, pe de o parte, de ceea ce el a considerat a fi soluţia mai bună, în raport cu manevrarea fiscalităţii, pentru a asigura echilibrul economic, din politica keynesistă. Pe de altă parte, el a legat liberalizarea de asigurarea economică a libertăţilor individuale. După zece ani, în prefaţa la ediţia germană a cărţii sale, el evoca însăşi dezvoltarea postbelică a Germaniei ca argument şi, desigur premonitoriu, scria: „de această dată şansa Germaniei se află în domeniul internaţional“ (p. 18). În acelaşi cadru, cunoscutul economist afirma că „nimic nu mi-a schimbat în ultimul deceniu părerea că asigurarea libertăţii individuale este scopul principal al oricărei organizări sociale; că intervenţiile statului în sfera privată sunt cea mai mare ameninţare la adresa acestei libertăţi; că pieţele libere ale bunurilor şi ideilor rămân precondiţiile hotărâtoare ale libertăţii individuale“ (p. 13). Milton Friedman le cerea americanilor să adreseze lumii apelul la o schimbare pe care ei înşişi au făcut-o: „Noi credem în libertate şi am vrea să o practicaţi şi voi. Nimeni nu vă poate constrânge să fiţi liberi. Este decizia voastră. Putem însă să vă oferim întreaga cooperare, cu aceleaşi condiţii pentru toţi. Piaţa noastră stă deschisă în faţa voastră. Vindeţi aici ceea ce puteţi şi ceea ce vreţi. Folosiţi ocazia de a cumpăra ceea ce vreţi. Aşa poate cooperarea dintre oamenii individualizaţi să fie globală şi liberă“ (p. 103). Desigur, în economiile şi societăţile lumii pot să apară maladii de diferite feluri, dar terapia ce constă în introducerea de restricţii la libera mişcare este, după Milton Friedman, mai rea decât maladia însăşi.
Această optică a avut mulţi adepţi în deceniile ce au urmat. Pentru unii ea este de la sine înţeles, ceva aproape natural. Ea a şi alimentat, chiar la rivali intelectuali, impresia închiderii istoriei în cadrele consacrate. Cel mai energic, această optică a fost apărată în ultima decadă şi jumătate de către Alan Greenspan. Doar că acesta a operat într-o perioadă în care globalizarea a câştigat teren pe mai multe continente, iar competiţia cu socialismul răsăritean s-a încheiat prin prăbuşirea acestuia. Aceasta i-a şi oferit argumente pentru a considera că economia concurenţială, de piaţă, şi-a dovedit superioritatea incontestabilă faţă de orice planificare economică, reluând astfel deja clasicul argument al lui von Mises (1920) şi Hayek (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, Cluj University Press, 2005, pp. 377-378), conform căruia „economia socialistă“, promisă odată cu Revoluţia din octombrie 1917, din Rusia, va fi un experiment economic sortit eşecului.
Pe acest fundal, cunoscutul lider de la Federal Rezerve a SUA a făcut bilanţul pozitiv al globalizării (producţia a devenit mereu mai internaţională, manopera şi materialele se selectează la nivel mondial, costurile şi inflaţia se reduc, mulţi oameni şi-au ameliorat condiţiile de viaţă etc.), remarcând mai mult în treacăt problemele ce se acutizează (lupta dintre culturi, de pildă). Globalizarea afectează viaţa tuturor oamenilor, iar „de viitorul ei atârnă aspectul pieţei internaţionale şi felul în care vom trăi în deceniile ce vin“ (citez din ediţia italiană, Alan Greenspan, L’Era della turbolenza, Sperling & Kupfer, Milano, 2007, p. 403). Globalizarea nu este un  destin, dar impactul ei asupra vieţii oamenilor este copleşitor şi eminamente pozitiv.
Alan Greenspan acceptă că „globalizarea este reversibilă“ (p. 403), ca oricare achiziţie istorică. Soarta ei depinde de disponibilitatea ţărilor de a-şi deschide economiile. Doar că reversibilitatea de facto a globalizării va antrena, în opinia sa, o criză comparabilă cu cea din 1929.
Până la a întoarce însă globalizarea din înaintarea ei triumfală, a apărut o încetinire, din două surse: marile concentrări de putere economică au început să creeze dificultăţi democraţiilor, iar unele ţări nu fac faţă cerinţelor pieţei mondiale şi devin sceptici în privinţa globalizãrii. Alan Greenspan scrie că „o lume <totalmente globalizată> este o lume în care libertăţile de producere, de schimb şi de comerţ sunt călăuzite de o căutare a profitului şi riscului de către toţi, independent de distanţe şi de referinţe naţionale. Condiţii de acest gen nu se vor mai întruni“ (p. 403). Deja a apărut aversiunea faţă de globalizare, care poate pune limite liberalizărilor ce o fac posibilă.
Cu toate acestea, creşterea schimburilor transfrontaliere în lume este mai mare decât cea a produsului intern brut. În fond – aceasta este convingerea lui Alan Greenspan – nu se poate renunţa la globalizare fără costuri insuportabile. „Odată cu expansiunea globalizării, care a început recent să se încetinească, sistemul financiar trebuie să-şi recupereze flexibilitatea. În oricare dintre formele sale, internă sau externă, politică sau economică, privind comerţul sau finanţele, protecţionismul este reţeta pentru stagnare economică şi pentru autoritarism politic. Putem face ceva mult mai bun. Aşadar, trebuie să facem“ (p. 416). Este vorba de a înainta prin consolidarea economiei de piaţă, eliminându-i barierele, şi prin sporirea „adaptării“ noastre la condiţiile unei lumi ce rezultă din aceasta. „Progresul nu se înfăptuieşte în mod automat şi va pretinde forme de adaptare neimaginate încă. Dar frontiera speranţei, la care tindem din naştere, nu se va mai închide“ (p. 571). Cu acest optimism explicit, ce se încredinţa convingerii că s-ar fi găsit cheia finală a istoriei în competiţiile neîngrădite ale lumii, îşi încheia reflecţia asupra deceniilor ce vin vestitul finanţist american.    n

(Fragment din volumul în curs de publicare

Metanarativii actuali. Ce vine după  globalizare?, de Andrei Marga

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper