Ophelia, Hamlet & Fernando Pessoa

Un articol de Rodica Grigore

Fernando Pessoa, Cronica vieţii care trece, traducere şi note de Dinu Flămând şi Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014

 

„O dear Ophelia, I am ill at these numbers/ I have not art to reckon my groans: but that/ I love thee best,/ O most best, believe it“. Fragmentul acesta (inclus în actul II, scena 2) din tragedia lui Shakespeare, Hamlet, este subliniat cu grijă în ediţia în limba engleză pe care o deţinea Fernando Pessoa. Iar amănuntul nu este deloc întâmplător. Căci, în seara zilei de 22 ianuarie 1920, scriitorul portughez făcea o neaşteptată declaraţie de dragoste Ophéliei Queiroz, o tânără angajată la firma unde el însuşi lucra în calitate de traducător (Felix, Valadas & Freitas Ltda, din Lisabona), adresându-i-se astfel: „O, dragă Ophélia! Nu am darul de a face versuri. Dar aş vrea să mă folosesc de arta lor ca să-ţi prezint suspinul meu; căci te iubesc cum nici nu se poate iubi. Ah, până la disperare, crede-mă“.
Un discurs îndrăgostit
În acest fel începe o poveste de dragoste care reprezintă nu doar un element mai puţin cunoscut din existenţa lui Fernando Pessoa, ci şi un demers care combină, de la bun început, literatura cu viaţa, pentru a spune ceva esenţial despre formele de manifestare ale iubirii – fie ele şi acelea aparţinând preponderent unui discurs îndrăgostit –, şi deopotrivă despre experienţa prin excelenţă heteronimică a poetului portughez.
Între martie şi noiembrie 1920, Pessoa expediază Ophéliei treizeci şi şase de scrisori, pentru ca, din septembrie 1929 şi până în ianuarie 1930, să-i mai adreseze încă douăsprezece, într-o a doua etapă a relaţiei lor care fusese întreruptă cu aproape zece ani în urmă. Despre existenţa acestor epistole s-a aflat doar după moartea scriitorului, când Carlos Queiroz, nepotul Ophéliei, le-a menţionat în revista Presença (într-un articol din 1936), pentru ca, ulterior, să se facă trimiteri la ele în studiul biografic dedicat lui Pessoa de către João Gaspar Simões. Cu toate acestea, abia în anul 1978 scrisorile în cauză au fost adunate şi publicate de strănepoata Ophéliei, Maria da Graça Queiroz, beneficiind de documentata prefaţă a criticului David Murão Ferreira. Ulterior, în 1996, au fost publicate şi o serie de scrisori ale Ophéliei către Fernando Pessoa, în felul acesta cititorul ori cercetătorul având în faţă o imagine mai completă a acestei relaţii deopotrivă epistolare şi umane.
Evident, aceste apariţii editoriale au dat naştere la numeroase dezbateri critice şi aprinse controverse, vizând mai cu seamă raportul dintre textul scris şi experienţa nemijlocită, unii exegeţi considerând, pe baza cronologiei retrospective, alcătuite după apariţia ambelor serii de scrisori, că am avea de-a face cu încă o expresie a jocului extrem de elaborat dintre ficţiune şi realitate practicat de Pessoa în întreaga sa operă („drama em gente“, după expresia autorului însuşi), iar alţii, dimpotrivă, încercând să identifice în epistolarul amoros trăsături altfel imposibil de ghicit ale autorului care, în creaţia sa poetică, preferase măştile complexe ale sistemului heteronimic pe care îl crease.
Volumul lui Pessoa intitulat Cronica vieţii care trece, apărut nu de mult în limba română, la Editura Humanitas Fiction (în excelenta traducere a lui Dinu Flămând şi a Micaelei Ghiţescu), cuprinde o serie de texte teoretice semnate de scriitorul portughez, câteva eseuri foarte importante pentru clarificarea contextului operei sale, şi, mai cu seamă – poate surpriza cea mai mare pentru cititorul român! – corespondenţa dintre Fernando şi Ophélia (inclusiv câteva epistole expediate de o tânără care demonstrează nu doar un real talent şi un stil la care, poate, nici nu ne-am aştepta, ci şi capacitatea de a da o replică pe măsură jocurilor livreşti iniţiate de Pessoa). Dată fiind situaţia – deopotrivă a epocii şi a celor doi –, relaţia lor rămâne în primul rând una epistolară, întâlnirile fiind rare şi scurte şi limitându-se, în general, la treceri grăbite ale lui Fernando pe sub geamul iubitei sale, la scurte drumuri făcute împreună cu tramvaiul, pe rutele comune, ori la întâlniri aparent întâmplătoare pentru ca, apoi, Pessoa s-o poată conduce câteva minute pe Ophélia, pe străzile Lisabonei, către casa surorii ei, de pildă. În plus, poetul îi va şi mărturisi, la un moment dat, că nu a vorbit nimănui despre iubirea lor: „Nu ştie nimeni dacă ţin la tine sau nu, pentru că nu am făcut pe nimeni confidentul meu în această chestiune“. Prin urmare, cei doi vor adopta un veritabil cod secret al gesturilor, cuvintelor şi privirilor, iar în epistole vor folosi limbajul corespondenţei amoroase a vremii, pe care, însă, îl vor nuanţa mereu, îmbogăţindu-l cu propriile invenţii lingvistice, care evidenţiază la tot pasul – şi chiar de la începutul relaţiei lor – conflictul mocnit (ori mai evident, pe alocuri) dintre a trăi nemijlocit şi a imagina, a visa la un ideal absolut.
Indirect, cititorul intuieşte şi o altă faţetă a complexei personalităţi pessoane, una ludică şi dispusă să glumească, dar fără să se poată vreodată rupe complet de imperativele existenţei sale strict literare. Se întrevede, în acest fel, şi situaţia lui Pessoa în perioada respectivă, lupta sa cu obstacolele vieţii de zi cu zi, şi deopotrivă există aluzii la speranţele ori visele pe care le nutreşte. Însă ar fi periculos ca, pornind de la aceste câteva aluzii, cititorul să considere că reuşeşte să-l „cunoască“ pe Fernando Pessoa aşa cum nu reuşise să-l „cunoască“ din lectura operei. Căci, deşi aparent confesiv, Pessoa spune cu adevărat foarte puţine despre el însuşi (ca persoană), preferând mereu să adopte strategia distanţării cu ajutorul mijloacelor ludicului, de pildă, sau pe aceea a unei progresive depersonalizări, prin intermediul unui limbaj în mod voit plin de diminutive, pentru ca, în acest fel, Ophélia să devină „bebeluşul adorat“ şi „fetiţa răutăcioasă şi dulce“, textul ducând totul în universul doar aparent (şi doar aparent complet inocent!) al copilăriei. Abia în cea de-a treizeci şi şasea scrisoare va explica Pessoa – şi aici, numai până la un punct – motivele care au determinat ruptura dintre el şi Ophélia. Iar cererea lui de a-i fi permis să păstreze scrisorile pe care ea i le expediase demonstrează, fie şi tangenţial, un interes care, dincolo de cel personal, viza actul însuşi al scrisului şi universul atât de complex complicat al cuvintelor: „Aş prefera să nu-ţi restitui nimic, şi să păstrez scrisorile drept memoria vie a unui trecut mort, la fel ca toate trecuturile. Drept ceva emoţionant într-o viaţă, ca a mea, în care înaintarea în ani merge deopotrivă cu înaintarea în nefericire şi dezamăgire“.
A scrie, a citi
Modelul întregului epistolar este reprezentat de dialogul celor două voci, numai că trebuie să precizăm că existenţa acestei muze este legată în primul rând de prezenţa sa în imaginaţia destinatarului epistolelor ei, devenind, în acest fel, fie şi parţial ori temporar, prizonieră a propriilor roluri textuale, tărâm unde litera scrisă este un substitut perfect – preferat de ambii – al prezenţei şi al declaraţiilor făcute prin viu grai. Ca să-l parafrazăm pe Antonio Tabucchi, poetul şi muza sa există, însă sunt lipsiţi de un spaţiu fizic în care să-şi desfăşoare dialogul şi să-şi împlinească aspiraţiile amoroase. Ophélia şi Fernando se transformă, astfel, aproape pe nesimţite, în esenţe scripturale care dialoghează prin intermediul epistolelor care le conferă, deci, o existenţă în primul rând textuală, aproape împiedicându-i să se manifeste la nivelul strict al trăirii exterioare. Apropiat de unii exegeţi de demersul iniţiat de André Breton, în Nadja, epistolarul pessoan este, însă, diferit de strategiile suprarealiste ale avangardei europene, câtă vreme scriitorul portughez subminează la tot pasul şi în mod cu totul deliberat toate convenţiile genului, impunându-se şi în acest domeniu ca o figură singulară.
David Murao Ferreira a sugerat într-un studiu dedicat operei lui Fernando Pessoa că, în cazul corespondenţei amoroase, autorul a ascuns în spatele exerciţiului pur lingvistic ceea ce doar pretindea că ar vrea să exprime deschis şi până la capăt. Căci, de pildă, atunci când merge împreună cu Ophélia cu tramvaiul prin Lisabona, el numeşte această experienţă „un voiaj transatlantic“ pe care ar vrea să-l transforme în călătorie care să dureze o viaţă. Trebuie reţinut că întotdeauna, în faţa experienţelor pasagere ce ţin de domeniul cotidianului, Pessoa invocă planul eternităţii sau, dacă nu, cel puţin pe acela al unui interval de timp generos, opus cu obstinaţie clipei trecătoare, duratei limitate. Însă jocul acesta al perspectivelor ce implică opoziţia dintre clipă şi eternitate, dincolo de nota goetheană, este şi o caracteristică a liricii lui Alberto Caeiro, unul dintre heteronimii pessoani, autorul extraordinarului poem Păzitorul turmelor. Pe de altă parte, în epistolele expediate de Pessoa Ophéliei în prima etapă a relaţiei lor, se întrevede şi influenţa – cel puţin la nivel strict stilistic – a lui E.A. Poe: se ştie că scriitorul portughez era fascinat de proza acestuia (din care chiar tradusese) şi aprecia îndeosebi strategiile discursiv-narative din Ligeia. Tocmai pornind de aici, unii cercetători au identificat o subliminală dorinţă de apropiere de moarte ori, dacă nu, o presimţire a morţii, în scrisorile datând din cea de-a doua etapă a legăturii lui Pessoa cu Ophélia Queiroz, din motivul subînţeles că dragostea eternă este o dorinţă etern irealizabilă.
Dincolo, însă, de orice ecouri livreşti, nu putem trece cu vederea reticenţa lui Pessoa însuşi de a scrie scrisori, căci iată ce-i mărturiseşte el Ophéliei încă din primăvara anului 1920: „Nu mă împac cu ideea să scriu. Aş vrea să-ţi vorbesc, să te am mereu lângă mine, să nu fie nevoie să-ţi trimit scrisori. Scrisorile sunt semne de despărţire – semne, cel puţin, ale nevoii de a le scrie, ale faptului că ne aflăm departe unul de altul. Să nu te mire un anume laconism în scrisorile mele. Scrisorile sunt pentru persoanele cu care nu mai avem nici un interes să vorbim. Acelora le scriu cu dragă inimă“. Corespondenţa amoroasă a celor doi devine, citită din această perspectivă, o extraordinară expresie a unei extrem de elaborate arte a sintezei şi deopotrivă a sugestiei. De aceea, aparenţa uneori anodină a textelor lui Fernando trebuie privită ca o mască, o aparenţă a unui conţinut mult mai profund, care exprimă, în diferite note şi la diferite intensităţi, tensiunea crescândă între afecţiunea pentru Ophélia şi posibilitatea unei existenţe normale (prea normale pentru a fi acceptate cu uşurinţă de vocaţia sa literară) şi, pe de altă parte, de necesitatea pe care Pessoa o resimţea ca stringentă de a-şi definitiva şi organiza opera.
Prezenţă, absenţă, virtualitate
Poate că noutatea absolută a epistolarului constă mai cu seamă în evidenţierea acestei permanente tensiuni interioare, care a determinat, la nivel textual, un soi de discurs amoros care îşi creează propriile obstacole. De altfel, încă din primele scrisori pe care le trimite Ophéliei, Pessoa aminteşte inconstanţa feminină („Micuţa Ophélia poate prefera pe cine vrea. Nu ai obligaţia, cred eu, să mă iubeşti, şi nici nu ai nevoie în mod real, dacă nu cumva vrei să te distrezi, să te prefaci că mă iubeşti“), în vreme ce Ophélia însăşi, susţinându-şi profunzimea sentimentelor, presimte, în predispoziţia livrescă a iubitului său, o ameninţare, fie ea şi voalată, în ceea ce priveşte finalul fericit al poveştii lor – pe care ea, desigur, o vedea încheiată, în conformitate cu mentalitatea epocii, cu o căsătorie: „Ce bine ar fi să pot trăi cu tine! Să fiu a ta! Când se va întâmpla asta, iubirea mea?“
Însă Fernando trece mereu de la individual la generic, iar epistolele sale se transformă în expresie privilegiată a unui neaşteptat, poate, mecanism de depersonalizare şi de distanţare. Asumându-şi mereu alte şi alte roluri, Fernando îi sugerează, iar la un moment dat chiar îi spune Ophéliei că ar ajunge să pretindă, să se prefacă, fără a mai fi neapărată nevoie să simtă: „Dar eu îţi ceream doar să simulezi această tandreţe, să te prefaci că îmi porţi afecţiune. Asta, cel puţin, nu m-ar durea atât de mult ca amestecul dintre interesul tău faţă de mine şi indiferenţa ta în privinţa indispoziţiei mele“. Cuplul devine, în acest fel, expresie a unui joc dramatizat, în care două personaje îşi interpretează cât pot mai bine rolurile care li se atribuie sau pe care şi le aleg. De aceea, cei doi îşi dau nume de alint: Fernando este „Ibis“ (pasărea asociată, în mitologia egipteană, cu zeul Toth, dar şi numele pe care l-a utilizat Pessoa însuşi pentru mica editură pe care a înfiinţat-o la scurtă vreme după întoarcerea sa la Lisabona din Africa de Sud). Ophélia îi mai spune şi „Nininho“ (o construcţie diminutivală formată asemănător cu „Pequenino“ – „Micuţul“) sau „Băieţel“. El o numeşte „Bebeluş„ („Bebé“), „Fetiţă“, iar uneori feminizează propriul său nume de alint, pentru a-i spune iubitei „Nininha“, amănunt ce trimite, desigur, tot la universul cultural european prin asemănarea cu perechea Papageno – Papagena din Flautul fermecat al lui Mozart. Diminutivele şi limbajul copiilor pe care cei doi îl folosesc determină o creştere progresivă a intimităţii – textuale! – dintre ei, implicând inocenţa erotică, dar deopotrivă semnalând accentuata depersonalizare a unor îndrăgostiţi care se transformă, în epistole, în copii ce-şi asumă pe de-a-ntregul numele de scenă dintr-un teatru cu marionete unde joacă roluri de îndrăgostiţi.
Imaginea teatrală şi semnificaţiile livreşti spun mult – şi multe – despre esenţa spiritului pessoan, iar modul în care povestea celor doi începe, cu acel citat adaptat din Hamlet, de Shakespeare, implică chiar din prima fază a iubirii, accentele literare. Interpretând un rol, altfel spus, adoptând cuvintele unui personaj celebru, pare a spune Pessoa, individul nu va mai fi obligat să trăiască viaţa, fiind suficient s-o contemple şi s-o interpreteze în felul său; iar aceasta, după cum cititorii ştiu bine, este una dintre ideile ce străbat lirica ortonimului Fernando Pessoa. În plus, apar nu o dată în epistolar imaginile luptei de sorginte barocă a îndrăgostitului cu obstacolele pe care trebuie să le învingă pentru a o cuceri pe iubita sa, numai că Pessoa pune mereu alături aceste semnificaţii cu paradoxurile moderniste ce accentuează lipsa de coerenţă a universului exterior. A înnebuni, în acest context, nu poate fi o surpriză – iar tema nebuniei la care autorul face adesea aluzie în scrisorile către Ophélia primeşte, astfel, o altă consistenţă. De altfel, aceasta e prezentă mai cu seamă în scrisorile datând din cea de-a doua etapă a relaţiei celor doi, iniţiată după ce Pessoa îi expediază Ophéliei o fotografie a sa, făcută la barul Abel Pereira da Fonseca, în toamna lui 1929, purtând pe verso menţiunea: „Fernando Pessoa – în flagrant delitru“. Sigur că trimiterea la teatrul lui Shakespeare i-a putut fi sugerată lui Pessoa de chiar numele Ophéliei, precum şi de pasiunea sa constantă pentru opera dramatică shakespeariană, însă chiar şi la nivel ludic, Fernando oferă, fie şi inconştient, o cheie de lectură – inclusiv Ophéliei – cu privire la imposibilitatea păstrării acestei iubiri, oricât de puternice. Povestea lor va fi, deci, de la bun început, atât spontană, cât şi livrescă, atât trăită, cât şi capabilă (doritoare?) a repeta roluri consacrate, având un final previzibil din punctul de vedere al literaturii anterioare, dar continuând să ascundă cu graţie în spatele unui discurs amoros ceea ce ar fi putut deveni (sau chiar ceea ce era) transparent şi previzibil din prima clipă.
Reprezentaţiile acestei iubiri şi manifestările exterioare ale pasiunii celor doi se produc, desigur, mai cu seamă în scrisori, dar uneori depăşesc universul strict epistolar şi au loc în scurte întâlniri, pasagere dialoguri purtate faţă în faţă sau telefonic, ori chiar în drurmurile lui Fernando pe strada iubitei sale, la cererea ei, dar care vor fi suprimate în scurtă vreme – la dorinţa lui. Micile lor coduri lingvistice secrete, dezmierdările prin cuvinte, aluziile la sânii Ophéliei prin menţionarea de către Fernando a porumbeilor care par a lumina cerul Lisabonei oferă o satisfacţie scripturală şi înlocuiesc prezenţa cu virtualitatea, aşa cum se întâmplă într-o scenă relatată de Ophélia: Fernando îi spusese „Dragostea ta pentru mine e la fel de mare precum copacul de acolo“. Iar la replica ei, uimită, cum că nu se vede nici un copac în jur, el va răspunde: „Exact, tocmai de aceea…“
Lisbon Revisited…
Numai că, la un moment dat, în dialogul celor doi se insinuează, la început discret, dar treptat, devnind din ce în ce mai arogant şi mai insistent, Álvaro de Campos, inamic nedisimulat al Ophéliei şi mare adversar al iubirii dintre ea şi Fernando. Imaginaţia intră pe tărâmul realităţii şi o ia în stăpânire încetul cu încetul, în unele momente fiind greu, dacă nu cumva chiar imposibil de stabilit care e graniţa exactă între cele două lumi. De altfel, Ophélia însăşi intră în acest joc, solicitându-i, într-una dintre scrisori, lui Fernando să păstreze secretul relaţiei lor faţă de inginerul de Campos sau afirmând că se teme ca nu cumva acesta să-i telefoneze. Fernando, la rândul său, îi scrie Ophéliei că a fost înlocuit cu Álvaro de Campos („Nu-ţi face griji. La urma urmei, ce s-a întâmplat? M-au înlocuit cu Álvaro de Campos!“); sau că, într-o anumită situaţie, inginerul se arată prietenos faţă de ea: „Şterge-ţi lacrimile, Bebeluşule rău. Îl ai astăzi alături pe bătrânul meu amic Álvaro de Campos, care în general era mereu împotriva ta. Veseleşte-te! Nu e valoros decât ceea ce se obţine cu efort“. Finalmente, chiar acest heteronim îşi ia libertatea de a o contacta epistolar pe Ophélia, în calitate de secretar personal al lui Fernando Pessoa, sfătuind-o să nu se mai gândească la Fernando, iar pe el acuzându-l de nenumărate rele. Dialogul îndrăgostiţilor se complică în acest fel, întâlnirile lor nemijlocite devin tot mai dificile şi mai rare, vădindu-se acum cu claritate ceea ce Fernando sugerase încă de la început. Şi anume că în primul rând scrisorile Ophéliei, cuvintele ei scrise reprezintă o alinare pentru el, nu atât prezenţa fizică a fetei: „Pare să fi fost un leac sfânt faptul că ţi-am scris cele de mai înainte. După aceea m-am dus la culcare, fără nici o speranţă să pot adormi, şi adevărul e că am dormit vreo 3, 4 ore în şir“. Scrisul devine un substitut al prezenţei, iar discursul amoros un înlocuitor perfect al dialogului real, locul unicei forme de împlinire al iubirii lor dovedindu-se a fi imaginaţia.
Treptat, şi scrisorile pe care şi le trimit cei doi primesc note noi şi accente nebănuite, ele înregistrând nu atât amintirea unor întâlniri reale, ci mai degrabă fiind cronica unor întâlniri etern ratate sau amânate. Însă, în acest fel, Pessoa realizează şi o hartă personală a Lisabonei, mai precis a drumurilor sale prin oraş, în căutarea Ophéliei şi mai cu seamă în căutarea lui însuşi. Din Conde Barao şi până în Baixa sau de pe Corpo Santo până pe Largo do Camões ori de la Café Martinho da Arcada până la Café Martinho de pe Largo do Camões şi de aici până în Belém, cititorul epistolarului pessoan are în faţă o Lisabonă străbătută cu pasul şi deopotrivă cu gândul, peisajele urbane descrise fiind dublate în permanenţă de un profund sentiment al timpului, scrisorile devenind, chiar dacă în alt sens, o expresie, o „cronică a vieţii care trece“ – acesta fiind titlul sub care au apărut mai multe articole ale lui Pessoa publicate în O Jornal, în anul 1915.
Oraşul apare, deci, ca un veritabil labirint, la fel cum tot mai complicată este şi relaţia celor doi. În cele din urmă ea va fi întreruptă după mai multe scrisori ale lui Fernando care se declară „fostul Ibis“ şi îşi asumă rolul nebuniei hamletiene finale. Ophélia va continua să-i trimită câte o telegramă la fiecare aniversare a zilei sale de naştere, nefiind deloc întâmplător nici că Álvaro de Campos scrie, în anul 1935, cu o lună înainte de moartea lui Pessoa, cunoscutul poem care, raportat la epistolarul amoros, poate fi citit şi într-o nouă lumină: „Toate scrisorile de amor sunt /Ridicole./ Nici n-ar fi scrisori de amor dacă n-ar fi/ Ridicole./ (…) Însă, la urma urmelor, doar acele/ Creaturi care n-au scris niciodată/ Scrisori de amor/ Sunt/ Ridicole“.
Victorie a literaturii asupra inimii? Înfrângere la nivel personal a unui scriitor aflat sub fascinaţia / stăpânirea creaţiilor propriei sale imaginaţii? Şi una, şi alta? Nici una, nici alta? Întrebări la care critica nu a reuşit încă să formuleze răspunsurile definitive, dar care deschid calea raportării permanente a existenţei lui Pessoa la propria sa literatură. Căci ce altceva reprezintă epistolarul amoros împreună cu finalul relaţiei lui Fernando cu Ophélia decât o altă expresie a unui alt poem semnat de Álvaro de Campos şi datând din anul 1923, Lisbon Revisited: „Vreţi să mă vedeţi însurat, cotidian şi impozabil?/ Sau vreţi să mă vedeţi contrariul acestora, contrariul a ceva?/ Dacă eu aş fi altcineva, v-aş face, tuturor, pe plac“. Dovadă că, într-un fel sau altul, după cum se exprimă chiar el în ultima scrisoare adresată Ophéliei, existenţa lui Pessoa era guvernată de legi mai presus de cele umane: „Destinul meu ţine de altă Lege, de a cărei existenţă micuţa Ophélia nici nu ştie, iar el este subordonat mai curând unor Maeştri care nu sunt nici îngăduitori, nici iertători“. Apropierea de Ophélia depinde de relaţia lui Fernando cu literatura, unicul adevăr al existenţei sale rămânând, fără îndoială, acela al artei. Iar aceasta nu e neapărat dovada că literatura ar deveni, pentru Pessoa, „un etern alibi în faţa vieţii“, aşa cum au afirmat unii critici, ci mărturisirea scriitorului că, aşa cum a afirmat chiar el adesea, „literatura e dovada că viaţa nu-i suficientă“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper