„Omul-punte“

Un articol de Ion Brad

Hajdu Gyözö, Aici îţi este dat să trăieşti şi să mori / Itt élned, halnod kell, Editura Semne, Bucureşti, 2014

 

Un volum monumental, apărut în română şi maghiară, sub egida Asociaţiei Culturale şi de Prietenie „Együtt – Împreună” şi cu sprijinul generos al primarului Sectorului 2, Neculai Onţanu, ne înfăţişează activitatea de eseist a colegului şi prietenului nostru maghiar, Hajdu Gyözö, la aniversarea celor 85 de ani ai săi. Am citit-o cu atenţie, cu bucurie şi emoţie fiindcă în cele 700 de pagini ale sale am descoperit câteva componente ale personalităţii sale de critic şi istoric literar maghiar, conducătorul, timp de 37 de ani, a prestigioasei reviste de pe vremuri Igaz Szö de la Târgu Mureş. El a fost şi a rămas, încă din tinereţe – ne-am cunoscut la Cluj, după 1948, când eram studenţi – un competent şi pasionat cunoscător şi promotor al literaturii maghiare din România, dar a făcut-o întotdeauna cu atenţia cuvenită literaturii şi scriitorilor români, de la clasici la cei contemporani. Această muncă imensă şi rodnică i-a putut permite să se declare şi acum, după evenimentele din 1989, „un scriitor maghiar şi un patriot român”. Gest aproape unic, ţinând cont de faptul că majoritatea scriitorilor maghiari cultivaţi de el la Târgu Mureş ne-au întors spatele nouă, românilor, urmărind linia stabilită de Domókos Géza (mulţi ani, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, fără nicio carte) încă de la înfiinţarea organizaţiei UDMR. Încă înainte şi imediat după tragicele evenimente de la Târgu Mureş din martie 1990, Hajdu Gyözö şi soţia sa, talentata artistă Adám Erzebet, au fost supuşi unor bombardamente mediatice şi alungaţi din posturile lor. Motivaţia? Una singură: au continuat să colaboreze cu românii, cum o făcuseră şi înainte de decembrie 1989, ducând, nu doar la Budapesta, dar şi în Canada, SUA şi Australia, cuvintele înfrăţite ale lui Eminescu şi Petöfi, folclorul şi tradiţiile populare comune ale celor două neamuri din Ardeal. A-ţi face din crezul prieteniei şi înfrăţirii spirituale o profesiune, o consecvenţă de viaţă, iată ce trebuie admirat la Hajdu Gyözö şi la soţia sa.
În deschiderea cărţii, găsim două citate: din poezia Proclamaţie, publicată la 1836 de Vörösmarty Mihály – „Patriei cu legământ / Să-i fii credincios, maghiare, / Leagăn ţi-e şi-apoi mormânt, / Înveliş şi alinare”; precum şi cuvintele unui mare scriitor contemporan Tamási Áron, originar din secuime: „Cea mai mare consolare şi răsplată ar fi pentru viaţa mea dacă între poporul român şi maghiar ar putea fi creată o înţelegere paşnică într-un mod liniştitor. Oamenii fac pacea, să fim, deci, oameni, pentru ca să putem rămâne maghiari şi români”.
Melancolic, trist, dar şi indignat, Hajdu Gyözö ne mărturiseşte:
„Mă întreb, şi iar mă întreb: «Cine ne spune ce ne dă cerul?». Nu mai pot să «înghit» mai multe răutăţi şi calomnii din partea foştilor mei colegi şi colaboratori ai redacţiei Igaz Szo, pe care am condus-o timp de aproape 40 de ani. «Praful de puşcă» al răutăţii acestora – în frunte cu Béla Markó – s-a spulberat de mult. Dat fiind faptul că tatăl meu a fost învăţător-cantor, iertarea creştină nu este străină de mine. Dar sunt unii care nu merită iertare. De exemplu, Béla Markó, pe care l-am angajat la redacţia revistei Igaz Szo, din Târgu Mureş, ca scriitor debutant, care pe vremea aceea era un simplu profesor la o şcoală dintr-un sat din judeţul Mureş. Or, pe vremea respectivă legile învăţământului erau absolut severe, iar eu a trebuit să deschid mai multe uşi la conducerea superioară a partidului pentru ca el să nu rămână acolo şi din «bunăvoinţa» Sfatului Popular să numere, într-un sat uitat de Dumnezeu,  ciorile care zboară pe cer. Nu intru acum în detalii pentru a arăta ce a însemnat pentru el şi familia sa ajutorul meu de redactor-şef”.
În nota aceasta sunt redactate toate cele 16 capitole ale volumului, dintre care amintesc doar câteva: Tradiţii menite să păstreze identitatea naţională, culturală şi lingvistică; Un partid etnic, anacronic, cu atitudini exclusiviste; Lászlö Tökes – jos masca!; În luntrea lui Charon; Istoria secuimii; Masa redactorului; Am rămas cine am fost; Hajdu Gyözö în oglinda contemporanilor şi Proclamaţie josnică.
În Masa redactorului sunt de citit o multitudine de texte ale unor personalităţi maghiare şi române. Cele maghiare, inclusiv ale celor care îl lăudau şi linguşeau cândva, printre care: Domokós Géza, Szász János, Sütö András, Markó Béla, Gálfalvy Zsolt, Nemess László, Jánoshazy György, Gálfalfy György şi alţii. La antipod, sunt texte semnate de Kos Károly, Szemlér Ferenc, Balogh Edgár, Kiss Jenö, Nagy Pál din România, iar din Ungaria Ilia Mihály, Czinc Mihály, Toth Janos, Kiraly Istvan, dar mai des marele poet Baranyi Ferenc. Dintre români: Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, D.R. Popescu, Mihnea Gheorghiu, Ion Brad, Dan Iordăchescu, Mircea Chelaru şi Adrian Păunescu – poetul şi marele său prieten. Acesta îl caracteriza astfel:
„De 20 de ani am fost şi sunt şi astăzi martorul luptei lui Hajdu Gyözö. Dincolo de faptul că El este un mare publicist, are şi un mare caracter. Cele două volume apărute acum, pentru care îl felicit, le-a scris în condiţiile în care timp de 20 de ani a fost neglijat, fiind ţinta unor atacuri şoviniste maghiare faţă de care unii români inculţi au manifestat indiferenţă… Hajdu este un om însufleţit, dinamic, neliniştit, un spirit care luptă pentru unitate, dă dovadă de o loialitate neclintită faţă de poporul său din Transilvania şi faţă de secuii săi din Vădaş. De asemenea este loial faţă de singura sa patrie, România. Hajdu Gyözö, poţi fi mândru că ai avut posibilitatea să acţionezi în spiritul unei idei călăuzitoare – Együtt – care va triumfa în secolul viitor” (Bucureşti, 2009).
Iar marele poet de la Budapesta, Baranyi Ferenc, cu care Adrian Păunescu a început un schimb de traduceri, continuat de mine, prin antologia Versuri alese din 2012, îl vedea astfel pe colegul nostru din Târgu Mureş:
„Este important ca Hajdu Gyözö să trăiască mult, deoarece este nevoie de un om-punte. Noi îl considerăm pe István Széchenyi drept un om-punte deoarece a sacrificat o mare parte a averii sale pentru dezvoltarea propriei sale naţiuni. Astfel, a înfiinţat Academia Ungară de Ştiinţe, iar în mijlocul secolului al XIX-lea a construit primul pod de piatră peste Dunăre. De aceea a fost numit om-punte. Este nevoie de asemenea oameni consideraţi drept „oameni-punte“, aşa cum este Hajdu Gyözö care se străduieşte să construiască punţi de la suflet la suflet. Îi doresc multă putere de muncă şi sănătate pentru ca el să construiască multe punţi între oameni chiar şi peste decenii prin redactarea revistei Együtt – Împreună. Mă bucur foarte mult că această revistă poate promova în continuare acest schimb cultural despre care am avut ocazia să vorbesc la Bucureşti, pe scena Teatrului Naţional, la aniversarea celor cinci ani de la înfiinţarea acestei reviste. Prin această revistă Hajdu Gyözö contribuie la apropierea popoarelor noastre, propagând pace şi dragoste” (Budapesta, 1997).
Astfel, ca un Janus bifrons, Hajdu Gyözö este singurul scriitor maghiar atât de clar văzut şi apreciat la Bucureşti, ca şi la Budapesta.
Cartea este presărată de o mulţime de fotografii, cu o seminţie întreagă de neamuri şi prieteni, maghiari şi români, începând cu a mamei, Garda Jolan, a tatălui Hajdu Ferenc, a fraţilor Zoltan şi Feri, a surorii Ildico, a soţiei Adám Erzebet, a colegilor de la Igaz Szó şi de la Uzunk. Printre fotografiile numeroşilor colegi şi prieteni români apar Al. Andriţoiu, Ion Dodu Bălan, Romulus Guga, Romulus Vulpescu, Mircea Micu, Adrian Păunescu, Ion Brad, Nicolaie Arsenie, Rozalia Gănciulescu (traducătoarea sa în română), Dan Iordăchescu şi fetele sale, Geo Saizescu şi Viorel Mărginean, Victor Crăciun şi mulţi alţii.
Capitolul XVI şi ultimul se intitulează Proclamaţie paşnică dusă de porumbeii călători către contemporani şi generaţiile viitoare despre cine şi când a spus adevărul şi în ce a crezut fiecare. Din lipsă de spaţiu, desprind doar aceste câteva rânduri, care rezumă zeci de pagini:
„Am învăţat încă din tinereţe că pentru toate acestea nu voi primi lauri; pentru munca mea depusă în interesul comunităţii nu trebuie să mă aştept la recunoştinţe sau ovaţii. Dar nici în visele mele cele mai urâte nu m-am gândit că, în loc de lauri, o să fiu «răsplătit» cu o coroană de spini şi cu cele mai josnice calomnii de către acea comunitate pentru a cărei identitate naţională şi culturală, ca fost «ceauşist», am făcut de o mie de ori mai mult decât oricine din aceia care azi se afişează în forurile UDMR, bătându-şi cu piatra pieptul mândru de maghiar. Mai exact, nu comunitatea naţională maghiară din România în sine mă «răsplăteşte» cu calomnii şi ocară, pentru activitatea depusă de-a lungul a mai multor decenii în beneficiul public al naţionalităţii noastre, ci liderii maghiarotarzi, mâncătorii de ceaţă, care s-au angajat să conducă această comunitate”.
Aici îţi este dat să trăieşti şi să mori, iar în ungureşte Itt élned, halnod kell, o carte româno-maghiară, adevărată, cinstită, demnă de toată admiraţia!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper