Oglinda, Inelul şi Portretul

Un articol de PETER DAN

Narativul sinelui, povestea care explică cine suntem, este cel mai lung proces mental pe care-l avem. Începe în clipa în care devenim conştienţi şi continuă până în momentul în care conştienţa se stinge. Imaginea pe care o avem despre noi înşine este o componentă importantă a narativului sinelui. Validată prin interacţiunile cu cei din jur, este prezentată într-un proces de continuă negociere între ceea ce ştim că suntem şi ceea ce dorim să părem atât în ochii noştri, cât şi în ai altora. Psihologii au identificat numeroase mecanisme prin care distorsionăm procesul în favoarea noastră, de exemplu confirmation bias – tendinţa de a crede selectiv informaţia care ne confirmă convingerile, efectul Forer – tendinţa de a crede că afirmaţii vag pozitive se referă la noi şi ne descriu cu precizie, sau adevărismul (truthiness) – tendinţa de a crede ceea ce vrem, nu ceea ce ştim. Distorsiunile favorabile imaginii despre sine, create prin utilizarea procedeelor descrise mai sus, sunt consolidate şi permanentizate prin autoamăgire. Prezentarea sinelui în interacţiuni sociale cere un efort specific numit de psihologul social Goffman facework. Cu cât discrepanţa dintre imaginea pe care o proiectăm şi realitate este mai mare, cu atât efortul necesar e mai intens.
Din punct de vedere moral, imaginea de sine reprezintă o judecată de valoare, o apreciere a măsurii în care am reuşit să ne menţinem comportamentul în limitele definite de normele morale interiorizate. Concordanţa este răsplătită cu satisfacţie, discrepanţa e pedepsită cu sentimente de neputinţă, ruşine şi vinovăţie. Întrucât cele din urmă sunt sentimente neplăcute, avem o înclinare puternică de a le evita. Cu alte cuvinte, motivaţia de origine socială de a apărea într-o lumină pozitivă are un corespondent interior în dorinţa de a evita autoevaluările negative: nu încercăm numai să-i înşelăm pe alţii, ci şi pe noi înşine.
Forţele care contracarează tentativa de disimulare sunt părerea celorlalţi şi valorile morale interiorizate dezvoltate din nucleul moralităţii elementare descrise de Vasile Morar, însuşite în prima copilărie, care devin nucleul structurii interne, baza pentru toate judecăţile morale şi pentru ceea ce numim conştiinţă. Sentimentele pozitive şi negative care reglementează comportamentul social: satisfacţia de a primi laude, de a fi consecvent, vinovăţia, ruşinea îşi au originea în această structură şi sunt rezultatul unui proces de evaluare. Putem asemui mecanismul prin care efectuăm evaluarea cu privitul în oglindă: vrem să vedem cum apărem în ochii noştri şi ai celor importanţi pentru noi (de unde şi expresia a te oglindi în ochii cuiva). Am sugerat mai sus mai multe strategii pe care le utilizăm atunci când nu ne place ceea ce vedem în oglindă.
O privire asupra societăţii contemporane româneşti indică o serie de tendinţe care sugerează un proces patologic: vulgarizarea culturii şi a limbajului, ridicarea mitocăniei la rang de mecanism de adaptare, ridicarea ideii de „a te descurca“ la rangul de virtute morală, prevalenţa corupţiei, ostentaţia, parvenitismul etc. Din moment ce nu avem nici o dovadă că părinţii îşi învaţă copiii că e acceptabil să furi, să minţi sau să înşeli, ne putem întreba care este cauza eroziunii principiilor morale. Mai mult, ne putem întreba dacă anumite conflicte specifice nerezolvate din trecutul nostru, care au contribuit semnificativ la severitatea şi nocivitatea regimurilor totalitare succesive la care am fost supuşi, nu constituie o explicaţie plauzibilă a forţelor care afectează spaţiul public şi care duc la distorsiunile menţionate mai sus.
Dacă revenim la analogia oglinzii, putem afirma că imaginea pe care o avem în prezent în lume şi care nu ne place, contrazice în mod substanţial imaginea pe care o avem despre noi. După cum spune Goffman, discrepanţa creează nevoia de facework intensiv. Un exemplu ar fi deturnarea ICR dintr-o instituţie culturală într-un organ de propagandă; alte exemple mai patologice sunt aberaţiile protocroniste, fanteziile paranoide de conspiraţii anti-româneşti şi căutarea obsesivă de ţapi ispăşitori. Efectele secundare ale acestor eforturi, şi anume intensificarea xenofobiei, a rasismului şi a antisemitismului, afişarea unei atitudini nepăsătoare, impertinent-zeflemitoare faţă de orice critică, contribuie la continua deteriorare a imaginii României, completând un cerc vicios. Exemple tipice sunt punerea de beţe în roate participării diasporei la alegerile prezidenţiale; sabotarea pentru motive de politică locală meschină a planurilor pentru construcţia (contractată) a tronsoaneler de autostradă unind Romania cu Europa, acompaniată de „ne-absorbirea“ fondurilor primite care nu s-au putut fura (un fel de „să moară capra vecinului“ aplicată în mod absurd nouă înşine); corupţia generalizată cvasioficială practicată de facţiunea aflată la putere şi, mult mai grav, subminarea statului de drept, de exemplu in cazul călăilor lui Gheorghe Ursu.
Literatura propune câteva mijloace imaginare de a îndeplini dorinţele şi de a scăpa de vinovăţie şi responsabilitate, de a contracara imaginea neplăcută din oglindă. Pielea de sagri a lui Balzac îndeplineşte dorinţele imorale ale posesorului, dar nu-l fereşte de consecinţe: se micşorează cu fiecare folosinţă şi pe măsură ce pielea dispare, posesorul se deteriorează. În mod similar, prestigiul şi bunăvoinţa pot atenua efectul nociv al proceselor descrise mai sus, dar, pe măsură ce capitalul moral este irosit, imaginea negativă nu mai poate fi disimulată, ba chiar devine mai compromiţătoare. Distanţa dintre imaginea despre sine dorită şi cea care există în percepţia altora devine atât de semnificativă, încât facework-ul îşi pierde eficacitatea, şi unicul mod de a menţine iluzia este ruperea de realitate.
În Portretul lui Dorian Gray Oscar Wilde indică posibilitatea ca efectele negative ale acţiunilor imorale să afecteze nu subiectul, ci portretul său. Câtă vreme subiectul nu-şi vede portretul, rămâne neprihănit. Evident, portretul e o metaforă. Cu mult înainte, Platon a propus dezlegarea în Republica. Glaucon, discutând cu Socrate dacă a fi drept este o virtute către care gravităm în mod natural, ridică problema inelului lui Gyges, care are darul de a-şi face purtătorul invizibil. Cine, întreabă Glaucon, dacă ştie că nu poate fi văzut, n-ar lua cu impunitate orice, nu ar seduce orice femeie? Şi, dacă aşa stau lucrurile, nu înseamnă că suntem cinstiţi din frica de a fi prinşi, nu din dorinţa de a fi drepţi?
Răspunsul lui Socrate, la care ajunge pe căi lungi şi întortocheate, se poate parafraza în felul următor: de câte ori foloseşti inelul lui Gyges îţi pângăreşti sufletul. În termenii discuţiei noastre anterioare: înşelăciunea duce la deteriorarea imaginii despre sine. Concluzia este validată de studiile contemporane ale psihologului Dan Ariely, care demonstrează că, atunci când ştim că nu suntem observaţi, tindem să trişăm, dar trişăm puţin. Forţa care ne moderează este dorinţa de a fi percepuţi, atât de alţii, cât şi de noi înşine ca persoane cumsecade, cu alte cuvinte, o variantă atenuată a soluţiei propusă de Platon (prin intermediul lui Socrate)
Dacă acceptăm concluziile lui Ariely, trebuie să ne întrebăm atunci când suntem confruntaţi cu legiuitor după legiuitor trimis la puşcărie, cu avere după avere obţinută prin mijloace necinstite, cu „baroni“ şi mici satrapi locali care-şi abuzează puterea cu impunitate: toţi aceştia încearcă să trişeze nu un pic, ci cât încape, şi îi consideră pe oamenii cumsecade nişte fraieri. Mecanismul este cel de legitimare socială a trişatului. Magnitudinea fenomenului îţi conferă onorabilitate şi legitimitate prin repetitivitate şi frecvenţă: este în regulă să trişezi, toţi o fac, doar neadaptaţii şi cei slabi nu înţeleg să o facă. Oare avem ghinion? Suntem nevolnici, condamnaţi să suportăm pasiv? Sau este vorba de un efect sistemic generalizat, simptomul unor conflicte nerezolvate pe care evităm să le scoatem la lumină? Oscar Wilde a fost naiv. Un Dorian Gray neaoş se uită la portetul său cu tupeul şi cu nesimţirea călite prin batjocorirea zilnică a „perdanţilor“ cinstiţi. Pentru el nu există nici o diferenţă între oglindă şi portretul lui Dorian Gray. Metafora portretului se bazează pe presupunerea că subiectului îi pasă. Bădăranul parvenit nu are nevoie nici de inelul lui Gyges, pentru că nu simte nevoia să se ferească, şi nici de pielea de sagri, pentru că face, oricum, ce vrea. Nu numai că nu este un om drept de dragul de a fi drept, ci invers: fură şi abuzează cât încape pentru că poate. „Hoţul neprins e om cinstit“ nu este acelaşi lucru cu prezumţia de nevinovăţie a acuzatului într-un sistem legal democratic, mai ales când cei care au pâinea şi cuţitul îşi arogă dreptul de a defini ce înseamnă „neprins“, sau, ca să ne referim la un caz concret, redefinesc ce înseamnă „plagiat.“
Psihologul Kohlberg este autorul teoriei de dezvoltare în stagii a conştiinţei morale. Stagiul cel mai de jos este cel în care individul se conformează datorită fricii de pedeapsă; în stagiul superior individul se conformează datorită unor principii morale umaniste interiorizate şi face bine de dragul binelui. Maica Tereza, Gandhi, Iisus sunt exemple reprezentative. Problema cu care suntem confruntaţi este că indivizii neaoşi descrişi mai sus sunt sub nivelul cel mai primitiv conceput de Kolberg: ei abuzează societatea pentru că nu le este frică de pedeapsă şi pentru că au ocazia. Să ai psihopaţi – pentru că asta sunt legiuitorii nelegiuiţi – în posturi cu responsabilităţi majore este o criză naţională, dar nu necesarmente una nouă. Tradiţia noastră democratică este plăpândă, pe când cea de a fi conduşi de satrapi totalitari, „mai mult sau mai puţin oneşti“, este robustă şi împământenită. Supunerea faţă de autoritate (capul plecat sabia nu-l taie), dispoziţia către o moralitate utilitară (până treci puntea, te faci frate şi cu Dracul) şi egoismul (du-i, Doamne, la Ploieşti) au subminat valorile tradiţionale şi au creat o atmosferă de relativitate morală în care şi prădătorii de frunte, şi găinarii minori înfloresc deopotrivă. Mai dureros, accesul la putere al prezentei oligarhii cleptocratice a fost facilitat de conexiunile cu dictatura totalitară pe care, în aparenţă, a înlocuit-o. Această continuitate a structurilor profunde de putere este sursa principală a rezistenţei faţă de un proces de dare de seamă şi tămăduire. Freud a propus modelul „topografic“ al personalităţii (Sine, Eu şi Supraeu) şi a descris principiile definitorii ale fiecăreia dintre structuri. Sinele sau inconştientul e caracterizat de principiul plăcerii: vreau lucrul acesta, îl vreau acum şi nu-mi pasă de consecinţe. Eul este caracterizat de principiul realităţii: amânarea satisfacţiei imediate în favoarea unei soluţii raţionale, planificarea pe termen lung, găsirea unui compromis între ce doreşti şi ce este posibil. Supraeul asigură concordanţa deciziilor cu normele morale interiorizate.
Dacă extrapolăm de la nivelul individual la cel social (un pas cu riscuri metodologice) moralitatea, care se învaţă prin dragostea şi respectul faţă de cei apropiaţi, este integrată în Principiul Realităţii datorită necesităţii de a înţelege motivele pentru care facem sacrificii şi menirea acţiunilor pe care le planificăm. Sistemul legal reprezintă codul la care comportamentul trebuie să se conformeze pentru a asigura stabilitatea societăţii. Atacurile repetate şi susţinute împotriva statului de drept prin justificarea furtului legalizat, prin refuzul de a condamna torţionarii, prin tentativele de a inventa imunitate pentru o clică ridicată deasupra legii, sunt de fapt mijloacele prin care o societate deschisă e împinsă întâi către anomie şi la sfârşit către autoritarianism.
În Dincolo de principiul plăcerii, Freud descrie cele două componente fundamentale şi contradictorii ale acestuia: una constructivă de contopire şi zămlisire (numită mai târziu Eros) şi una destructivă de dezbinare şi descompunere (Thanatos.) Am enumerat in acest eseu multiple strategii pentru subminarea valorilor morale; las la discreţia cititorilor să decidă dacă acţiunile protipendadei sunt dominate de principiul realităţii sau al plăcerii şi de care componentă a acestuia. Următoarea concluzie este însă de neocolit: cei de la putere au controlul asupra imaginii României în lume, asupra imaginii pe care o vedem în oglindă. Nici lor, nici nouă nu ne folosesc nici pielea de sagri, nici inelul lui Gyges, nici portretul lui Dorian Gray. Când din oglindă ne confruntă duşmanul care am devenit, nu putem decât să dăm vina pe noi înşine.

3 comentarii pentru “Oglinda, Inelul şi Portretul”

  1. noiembrie 29, 2014 la 10:54 am

    Exceptional eseu. As merge chiar mai departe, adaugand ca uneori portretul din oglinda ne da lovitura fatala. Raul si simulacrul au ajuns la limita perfectiunii, unde pot fiinta ca atare, nu mai au nevoie de noi, creatorii. Trista realitate!

  2. decembrie 4, 2014 la 6:08 pm

    Multumesc pentru comentariu. Profesorul meu Stanley Milgram a conceput un experiment numit Cyronaut-ul (in onoarea lui Cyrano de Bergerac): stai de vorba cu un personaj in fata unei oglinzi false.Dincolo de oglinda e adevaratul interlocutor, care printr-un microfon ascuns spune personajului din fata ta ce sa-ti spuna. Intrebarea este: iti dai seama cu cine stai de vorba?
    Comentariul dumneavoastra adreseaza in fond o problema similara: Cine este in fata oglinzii si cine in spatele ei? Cine vorbeste pentru noi sau prin noi?

  3. decembrie 10, 2014 la 8:07 pm

    Mutumesc pentru comentariu.
    Mantorul meu, Stanley Milgram, a condus un experiment pe care l-a numit Cyronautul, in cinstea lui Cyrano de Bergerac: stai de vorba cu un interlocutor in fata unei oglinzi false. Un spatele oglinzii era milgram cafe urmarea discutia si spunea interlocutorului ce sa apuna prin intermediul unei false proteze auditive. De fapt interlocutorul tau e Milgtam.
    Comentariul dumneavoastra are ceva in comun cu acest concept. Cu cine vorbim?Cine se ascunde in spatele oglinzii? Cine vorbeste pentru noi si prin noi?
    PS Afisez a doua oara acest comntariu care a disparut fara urme prima oara dupa ce am asteptat cateva zile sa fie aprobat.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper