Oameni cari au fost, prima ediţie critică integrală

Un articol de Constantin Coroiu

Nici un scriitor român, cu excepţia lui G. Călinescu, cel din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, nu a ridicat arta portretului la un nivel atât de înalt ca Nicolae Iorga. Şi nu numai în vasta galerie din Oameni cari au fost, dar aici mai mult ca oriunde. Dispunem acum de cea dintâi ediţie critică integrală a acestei scrieri unice în cultura românească şi una de vârf în ansamblul operei lui N. Iorga, ce îi are ca autori pe Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. O ediţie de o exemplară acurateţe filologică, prevăzută cu ample şi riguros documentate note şi comentarii care, ele singure, ar putea constitui substanţa unei cărţi de câteva sute de pagini. Sunt trei masive volume, apărute în 2009-2012, de care însă abia acum iau cunoştinţă, graţie bunăvoinţei domnului Valeriu Râpeanu. Ele cuprind toate textele scrise şi vorbite de Iorga, de-a lungul mai multor decenii, despre „oameni cari au fost“: de la mari creatori în toate domeniile, figuri istorice şi eroi legendari până la „furnicile spiritului“, fără de care progresul civilizaţiei unui popor nu ar fi posibil. Apărute în publicaţii conduse de N. Iorga sau la care acesta a colaborat, o mare parte din ele au fost editate în patru volume în timpul vieţii autorului. Altele se aflau până la ediţia de faţă în paginile periodicelor. Nu-mi propun să fac alte consideraţii tehnice privind structura acestei ediţii integrale. Voi mai menţiona doar că ea conţine portretele din cele patru volume antume, în număr de 690, plus toate celelalte semnate de Iorga între 1903 şi 1940, anul morţii, rămase în ziare şi reviste. Pe scurt, este vorba de o restitutio in integrum, sintagmă pe care o pronunţ cu crispare căci, ca alte expresii şi vocabule, a devenit o marcă a jafului şi distrugerii României. Nu pot să nu fac o astfel de remarcă într-un context ca acesta în care este vorba tocmai despre Nicolae Iorga, moralistul, apărătorul valorilor autohtone, slujitorul idealului naţional. În cazul ediţiei ce o datorăm lui Valeriu Râpeanu şi Sandei Râpeanu, ea, sintagma, se încarcă, desigur, de un profund sens constructiv în planul culturii.
Studiul introductiv semnat de Valeriu Râpeanu se intitulează O monumentală operă de moralist şi de artist. Într-o repede situare, istoricul şi criticul literar, pentru care biografia şi opera lui N. Iorga constituie obiecte de studiu de o viaţă, îi evocă pe doi mari maeştri ai portretului: I. L. Caragiale – „primul portretist din istoria presei româneşti“ şi G. Călinescu, cu inegalabilele portrete din marea Istorie, între care şi cel al lui Iorga însuşi, văzut de genialul critic „ca un personaj fabulos aparţinând lumii basmului“. Să rememorăm fie şi numai finalul antologicului portret în mişcare: „În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditorului“. Trăsăturile omului-spectacol, care era Profesorul, surprinse de Călinescu se regăsesc şi la portretistul N. Iorga. Şi în Oameni cari au fost el se ridică deasupra patimilor mărunte, dar dă frâu liber pasiunii. Or, pasiunea înalţă, zicea Eminescu. Nici „Moise“ nu lipseşte, doar că, de data asta „poporul netrebnic“ nu mai e doar publicul restrâns dintr-un amfiteatru, care îl purta pe valul aplauzelor pe magistru, ci lumea mare, iar ecoul „tunetului“ reverberează până departe în timp şi spaţiu. Iorga nu e doar un autor, e drept fabulos, de necrologuri şi articole cu caracter aniversar sau comemorativ. Evenimentele de acest fel, preluând o formulă clasică, nu sunt cauza, ci ocazia de a se pronunţa asupra unor probleme urgente. Tonul sacerdotal se însoţeşte la el atât de natural cu cel polemic şi chiar cu cel pamfletar. Titu Maiorescu – „…a lăsat, lângă o operă mică, un aşa de mare renume“; Vasile Alecsandri – „un bogat şi strălucit diletant“; Mihai Cantacuzino îi inspiră o reflecţie ca aceasta: „oameni cu resorturile stricate“. Din jocul de umbre şi lumini rezultă aproape întotdeauna trăsătura definitorie: Kogălniceanu – „…din toate a avut ce trebuia pentru a fi un om întreg, cu mintea lui ca inima lui şi cu fapta lui ca vorba lui – taina cea mare a vechilor moldoveni“; Dinicu Golescu – „acest fruntaş al lumii vechi“; Patriarhul Miron – „un fiu nobil al ţărănimii noastre, cu înfăţişare de prinţ de vechi neam“; Ioan Inocenţiu Klein – „încă un mormânt care vorbeşte“. Să fi avut oare în minte şi mormântul lui Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa, despre care a scris atât de tulburător când se împlineau 40 de ani de posteritate a Domnitorului Unirii, dar pe care mai târziu îl va portretiza atât de negativ, cum observa G. Călinescu?: „…Un domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu coroana vechilor domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica şi a lui Bibescu, a lui Mihai Sturdza. Un stăpânitor care nu s-a dovedit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici – căci a bruscat pe un mitropolit şi a «stricat legea» canoanelor – ori ale celor virtuoşi, căci a fost aplecat patimilor pământului şi a crescut în palatul său copii cari nu erau ai Doamnei“. Iat-o şi pe Regina Maria-Cristina de Austria, mama regelui Alfons al XIII-lea, regele Spaniei – „când apărea lângă frumoasa ei noră, biata rochiţă demodată a depărtatelor ei tinereţi strălucea de o lumină care se vedea din înaltul cerurilor credinţei sale“.
Este uimitoare forţa cu care, nu o dată, Iorga transmite în doar câteva fraze totuşi circumstanţiale un mesaj cu lungă bătaie socială, morală şi politică. Valeriu Râpeanu observă că el nu adera la ceea ce criticul numeşte tipul revoluţionarului, era incompatibil cu acesta, căci „idealul său uman era funciar, organic şi consecvent antiromantic“. Ceea ce nu înseamnă că „a manifestat simpatie pentru conformist, pentru cel împăcat cu soarta ţării chiar atunci când ea era nefericită“. N. Iorga exaltă mai ales munca şi fapta văzută din prezent şi din viitor. Apoi, „istoricul total şi scriitorul psiholog“, acesta din urmă ilustrat cu deosebire în Oameni cari au fost, dovedeşte o dată în plus că cine vorbeşte despre altul/alţii, inclusiv despre marile personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti şi universale, vorbeşte şi despre sine. Încât, portretizând, evocând evenimente, fapte, destine tragice, drame umane, figuri emblematice, marele om se şi autoportretizează, se şi autodefineşte. Confruntându-se, confesându-se, făcând mărturisiri de credinţă, el îşi revelă natura eminamente etică şi spiritul proteic. Nu în ultimul rând, îşi dezvăluie unele obsesii devenite şi teme ale scrisului său, cum ar fi, de pildă, tema morţii. În comentariul la volumul întâi din Oameni cari au fost, apărut în 1934,
Mircea Eliade opina că „niciodată nu este mai zguduit marele suflet al profesorului Iorga ca în faţa morţii“. Portretele, mai aprecia scriitorul şi istoricul religiilor – „sunt profetice, adică clarvăzătoare, esenţiale, relevând o realitate pe care inteligenţa şi intuiţia normală nu o pot decât întrevedea“. De reţinut în primul rând din acest text citat şi de Valeriu Râpeanu calificativele „profetice“ şi „esenţiale“.
Binevenite sunt Perspectivele critice, capitol în care editorii au reprodus comentarii semnate de Pompiliu Constantinescu, Mircea Eliade, G. Călinescu,
Vladimir Streinu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, dar şi două note şi o recenzie apărute în Viaţa românească, revistă consecvent ostilă lui N. Iorga. De altfel, una dintre note are un titlu mai degrabă de pamflet: Din cariera unui vechiu necrofil. În cronicile criticilor amintiţi sunt remarcate stilul inconfundabil, incandescent, forţa şi talentul artistic al celui care regreta totuşi că nu a avut „mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr“. Vladimir Streinu sublinia, însă, cum nu se poate mai plastic: „De când scrie Domnia-Sa, limba noastră a fost trecută prin cuptoare de simţiri, care au făcut-o să sfârâie şi să frigă“. şi exemplifica cu textul comemorativ prilejuit de împlinirea a 315 ani de la uciderea lui Mihai Viteazul. Dar exemplele sunt cu sutele. Între ele, portretul lui Nicolae Grigorescu, din discursul rostit la moartea pictorului: „Ce frumos bătrân, cu ochii de o strălucire minunată, de străbătător diamant negru! Ce aristocratică distincţie, ca de prinţ, ca de rege, în această faţă de fiu din popor, care nu era măcar boier şi care începuse ca zugrav de icoane! Ce siguranţă în mişcări, parc-ar fi fost un tânăr! Ce cumpănire a cuvintelor, luate totdeauna într-ales! Ce bunătate şi simplicitate desăvârşită în tonul blând al glasului său care nu se va mai auzi! Ce bucurie în a face bucuria, ce regală munificenţă în a răspândi darul minunilor ce-i răsăreau de la sine supt mâna magică! Ce însuşiri rare strânse din mila lui Dumnezeu în acelaşi suflet mare de simplu genial!“.
Arta portretistică a lui N. Iorga este potenţată de capacitatea de a contura cu un condei de maestru în primul rând profilul moral al unui personaj sau altul dintre cele care se înşiruie, aş spune democratic, în vasta galerie parcă fără de sfârşit din această operă atât de vie. Parcurgând-o, ai sentimentul tonic că fascinantul spectacol interactiv nu se va sfârşi niciodată, precum cel din O mie şi una de nopţi, dar treci şi prin momente de angoasă, când îţi este parcă teamă să nu se întâmple ceva neprevăzut care să te împiedice să continui lectura până la căderea cortinei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper