O cutie într-o cutie, într-o altă cutie…

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

În cadrul ediţiei a doua din FEST(in) pe Bulevard, organizat de „Nottara“, teatrul gazdă a propus producţia Noul locatar de Eugen Ionescu, în regia lui Tompa Gábor, o reluare a vechiului său succes de la Newcastle, Marea Britanie. Şi în spectacolul bucureştean, protagonistul rămâne acelaşi, spaniolul Francisco Alfonsín, ca şi semnatarul scenografiei, Helmut Stürmer. Acesta creează un decor elegant, cenuşiu, cu pereţi cu irizări argintii, într-o nuanţă neutră, care aneantizează culorile existenţei. Nuanţa se va regăsi şi în masca în care sunt vopsite feţele hamalilor, dar şi a personajului principal. În unitatea cromatică a universului gri-argintiu impusă de scenograf, culorile momentelor trăite în priză directă se estompează pentru a deveni egale, paloare trecută a evenimentelor şi întâmplărilor din care a fost compusă existenţa. E nuanţa duratei, a unui continuum temporal pe care doar obiectele răsărite din memoria afectivă (căluţi, trenuleţul copilăriei etc.), o personalizează. Un depozit la nivelul speciei care însumează existenţe individuale, ca şi epoci întregi, toate învârtindu-se într-o singură direcţie: extincţia.
În viziunea lui Tompa Gábor, Noul locatar reface un algoritm permanent: existenţă goală la început – exact cum e camera în care se mută personajul principal –, plină de aşteptări şi de suspans, demnă de investigat cu lupa; înglodată de experienţe la sfârşit, acumulare de întâmplări şi de obiecte care se rotesc indistinct, cu acuitatea, deopotrivă cea a micilor momente personale şi a marilor epoci, ştearsă de consumarea în timp. Noul locatar este spectacolul memoriei care se estompează, a duratei care fanează viaţa. Tempoul e lung, ritmurile lente, lipsite de incandescenţa viului, căci la sfârşit frenezia momentelor şi a imediatului s-a transformat în amintiri-mărturii, în obiecte care inundă individul şi specia, depozite lipsite de viaţă ale perioadelor trecute. La final, scena se va umple până la sufocare de instrumente, „probe“ ale ritmurilor trecute. Obiectele năvălesc în cameră dintr-un depozit personal şi cultural, mărturii ale parcursului speciei, depăşite, având acum doar valoare emoţională. Toate îl vor închide pe noul locatar în cutia cu formă şi durată fixă a existenţei lui efemere.
În excelentul interviu, …trecerea noastră, ultima noastră mutare, acordat Crenguţei Manea în numărul 6 din spetembrie 2014 al Caietelor Teatrului „Nottara“, Tompa Gábor subliniază: „Încă de la primele discuţii cu Helmut Stürmer am stabilit că Noul locatar înseamnă nu numai o schimbare de domiciliu a unui personaj, ci şi o mutare a noastră dintr-o lume în alta: trecerea noastră, ultima noastră mutare, în care obiectele care ne înconjoară sunt, de fapt, amintirile care ne rămân la sfârşitul drumului pe care l-am parcurs în această lume. Mi-am dat seama că obiectele au o semnificaţie personală, dar ele reflectă şi condiţia intelectualului în lume. (…) Anumite acte de cultură, cum ar fi cititul, nu mai sunt la modă. În epoca digitalizării vieţii, s-a creat o prăpastie foarte mare şi în comunicare, dar şi în aprofundarea unor mesaje şi forme culturale. Oamenii primesc informaţii într-un timp extrem de scurt, dar ele sunt superficiale. Şi le este suficient.“
În această epocă, regizorul nu se sfieşte să aducă pe scenă, cu umor, tablourile „strămoşilor“ Beckett, Don Quijote şi Sancho Panza, Eugen Ionescu şi să-şi structureze ritmul scenelor după fragmente muzicale rămase în memoria lumii.
Zgomotul nociv al lumii
Dar toate au în spate un parcurs început cu suspans, cu scena goală, populată doar de zgomotul subtil al străzii. În lunga secvenţă non-verbală de la debut, cineva aruncă o legătură de chei pe fereastră, urmate, la scurt timp, de o femeie îmbrăcată în rochie neagră cu buline albe. Femeia, parte a zgomotului de fond al existenţei, fredonează până la apariţia Noului locatar, un tip cu balon, pălărie, instrument muzical şi accent străin (marcă a discomfortului adaptării la lume), în toate limbile pe care le vorbeşte: engleză, franceză, română. El este centrul, perspectiva interioară în jurul căreia se organizează lucrurile, pe când ea, Portăreasa, suma larmei agresive a interconexiunilor umane. În expresiva interpretare a Adei Navrot, femeia vorbeşte repede, dovedindu-se, fără excepţie, invazivă şi hiperactivă. Coliziunea între nociva gălăgie a lumii şi universul interior pe care Noul locatar se străduieşte să şi-l apere cu străşnicie, cerându-i să închidă fereastra, va rămâne pregnantă, indiferent de perioada din parcursul personal. Regizorul accentuează contrastul, căci el tace, pe când ea turuie încontinuu, ţipă, ameninţă, mai ales când el îi respinge serviciile. Chiar şi după dispariţia femeii de pe scenă, când fereastra se va deschide, în video, va apărea din nou, fără sonor, prim-planul Portăresei vorbind mult şi agitat. Invaziunea în universul interior nu are limite.
Circul şi eternitatea
În genul său preferat, teatrul absurdului, Tompa Gábor nu renunţă la unul dintre instrumentele sale preferate: circul. În Noul locatar, mişcările, situaţiile, relaţiile preluate din recuzita acestuia împlinesc armonia sensurilor. De la scenele simple, ca aceea în care personajul principal aprinde lumina, iar Portăreasa o stinge, semn al aceleiaşi coliziuni între eu şi lume, până la mişcările hamalilor care cară, cu eforturi exagerate, o ulcică, semn al suitei de poticneli presupuse de orice existenţă, circul îi oferă regizorului o largă panoplie de mijloace, mai cu seamă în numeroasele scene non-verbale, unde cuvintele sunt suplinite de mimică. Îndepărtarea de pregnanţa momentelor individuale, dilatarea perspectivei temporale pentru a accede la un mecanism general, inevitabil absurd la Ionescu, sunt recognoscibile în paşii ficşi ai hamalilor. Înţepeniţi în cercul rigid al stereotipurilor, ei vor relua la infinit aceleaşi mişcări.
În fresca absurdului, Noul locatar face şi el paşi largi, de circ, şi o sumă de gesturi la limita maniacalului. Studiază pereţii cu lupa, în plin derizoriu al momentului, e atent la unghiul în care sunt aşezate obiectele şi îi tot pune pe cei doi hamali să le mute. Dar nu aici şi acum este tema spectacolului, ci raportul cu dimensiunea temporală largă, după cum o dovedeşte mersul ca pe sârmă, în ritm de tic-tac, al celor doi hamali, când cară pendulele. De altfel, contrastul dintre cele două perspective, imediatul viu şi infinitul impasibil, se regăseşte şi în conceperea celor două personaje: în timp ce hamalul lui Gabriel Răuţă este adorabil, vesel, uman şi jucăuş, cel al lui Ion Grosu îşi va păstra o morgă egală, neclintită.
Circul îi oferă lui Tompa Gábor recuzita cu ajutorul căreia reface traseul de la parcursul individual, însoţit de emoţii şi ataşamente, cu Noul locatar care îşi va deschide cutia cu instrumentul, pentru a găsi încă una şi încă una – diferite straturi apuse ale existenţei –, la aglomeraţia de instrumente care sufocă scena şi memoria contemporanilor. Căci, după mărturia personajelor, obiectele vor umple întregul ambient: casa, scările, oraşul, subteranele. Şi tot prin mijloacele jucăuşe ale circului, în schimbul tipic de pălării dintre cele trei personaje, va fi redată, la final, pe fundalul întrerupt al unui monolog din Viaţa e vis, şi aneantizarea particularităţilor în anvergura duratei care transcende momentele individuale, egalizând totul.
Diferit de spectacolele de azi, cele ale dramaturgiei imediatului, Noul locatar de la „Nottara“ propune întoarcerea la o estetică clasică, de pe vremea când opera de artă avea priză la sens, iar teatrul se afla în căutarea semnificaţiilor adânci. Era acea vreme când metaforele teatrului invitau la dezlegarea unui plăcut rebus intelectual.

foto: Mihaela Marin

 

5

12

Nottara-Noul-locatar

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper