NEMO

Nu, nu e vorba despre micuţul peşte-clovn – popularul personaj al filmului de desen animat În căutarea lui Nemo – şi nici despre căpitanul din romanele lui Jules Verne, de care cei de vârsta mea ne aducem aminte cu nostalgie (asta pentru că nu ştiu dacă şi copiii de astăzi mai citesc Jules Verne), şi nici măcar de superbul muzeu al ştiinţei din Amsterdam, Centrul Nemo, a cărui clădire a fost proiectată de Renzo Piano… NEMO de care suntem acum interesaţi este Reţeaua Organizaţiilor Europene ale Muzeelor.
Să ne aducem puţin aminte de ceea ce se întâmpla în România anului 1990. Apeluri, şedinţe, conferinţe, agitaţie: o puzderie de organizaţii profesionale şi sindicale au apărut peste noapte în domeniul muzeelor. După multe decenii în care oamenilor le fusese practic interzis dreptul la asociere, era absolut firească răbufnirea multor dorinţe, destulã vreme reprimate, ale cetăţenilor care doreau să decidă, în sfârşit, pentru ei înşişi. În scurt timp au apărut mai multe organizaţii de profil pentru muzee. Puţine au supravieţuit, dincolo de hârtii fără valoare. Este interesant de observat că acelaşi fenomen a avut loc nu doar în România, ci peste tot în Europa; căderea Zidului Berlinului a detonat, parcă, un val de civism în întreaga Europă. Oamenii au fost deodată străbătuţi de sentimente de fraternitate, de dorinţa de a se implica în treburile Cetăţii, de sentimentul apartenenţei la Europa.
Fiindcă a venit vorba despre cei 25 de ani, împliniţi de curând de la căderea Zidului (care Zid, să ne înţelegem, nu a căzut de la sine, ci pentru că milioane de oameni – de la demonstranţii de pe străzile Leipzig-ului, la Reagan şi Gorbaciov, fiecare în felul său – au contribuit la asta), am văzut seriozitatea, gravitatea şi, totodată, normalitatea – fără pic de băţoşenie, fără artificialitate, fără lacrimi de crocodil, dar cu demnitate – care au domnit la toate ceremoniile prilejuite de aniversare, la Berlin. Atât ceremonia din Reichstag, rezervată parlamentarilor şi câtorva invitaţi, cât şi cea de la Galeria Naţională (da, ceremonia publică principală a fost găzduită de un muzeu!) au fost marcate de o gravitate foarte bine temperată. Nu s-a tăvălit nimeni pe jos de plâns, nimeni nu a făcut contrademonstranţii la manifestările organizate de Guvern, nu s-au aruncat vorbe grele supravieţuitorilor şi, în general, nimic n-a lăsat impresia de improvizaţie; iar bucuria publicului care a participat la concertul de la Poarta Brandenburg a fost una autentică, străbătută de respectul pentru ceea ce s-a întâmplat acum 25 de ani, şi nu doar un prilej de utilizat la maximum corzile vocale proprii şi urechile vecinilor, în mijlocul unui vertij bachic. Între Bachus şi Bach, germanii l-au preferat, încă o dată, pe cel din urmă…
Dar să lăsăm izvoarele germane şi să ne întoarcem la NEMO. Străbătuţi de fiorul civico-profesionist şi europenist amintit, un grup de entuziaşti s-au întâlnit în mai 1992 la Copenhaga pentru Conferinţa Muzeelor din Comunitatea Europeană. Au venit reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale ale muzeelor din cele 12 ţări membre ale Comunităţii, la acea dată. A fost momentul fondării Reţelei Europene, care, de atunci încoace, s-a tot extins, chiar şi dincolo de graniţele actuale ale Uniunii, către toate zările geografice şi culturale ale Europei. Anul trecut Reţeaua a poposit şi la Bucureşti, la adunarea sa anuală, cu ocazia a ceea ce a rămas, în memoria participanţilor, drept cea mai bine organizată conferinţă anuală a NEMO de la înfiinţarea organizaţiei. Desigur, e cazul să ne mândrim ca români şi pentru că anul acesta, la conferinţa anuală de la Bologna, pentru prima oară de la înfiinţare în board-ul organizaţiei a fost votat şi un român, Dragoş Neamu (fostul preşedinte al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România); cu toate astea, preşedinţia NEMO a fost deţinută până acum de specialişti din Danemarca, Olanda, Regatul Unit, Finlanda, Germania, Slovenia şi, de acum înainte, pentru patru ani, Elveţia. Dezbaterile însă, şi acum la Bologna, ca şi în anii trecuţi, au avut în vedere ceea ce se întâmplă în întreaga Europă, nu doar în jumătatea sa vestică. Desigur, au fost interesante şi discuţiile care au reliefat blocajul existent în organismele europene în privinţa muzeelor, situaţie exprimată prin faptul că acum, prin denumiri mai pompoase de programe, se alocă mai puţini bani, comparativ cu exerciţiul bugetar trecut. Ce vreţi, e criză! Mai importante mi s-au părut, însă, discuţiile care au scos în evidenţă implicarea muzeelor în viaţa publică. Muzeele par să devină în tot mai mare măsură instituţii-panaceu pentru societatea contemporană, măcinată de bolile postmodernităţii. Apelăm la muzee nu doar ca să pună în valoare propriul lor patrimoniu (acesta a devenit, evident, un mijloc, nu un scop în sine), ci mai ales ca să ne facă se desluşim semnificaţia identitară şi culturală a acestui patrimoniu. Apelăm la muzee nu doar ca să le facem educaţie ţâncilor de grădiniţă, ci mai ales ca să le permitem tuturor membrilor societăţii, indiferent de vârstă (mare atenţie la vârstnici!), de nivelul de cunoştinţe (pentru că trebuie să îi ajutăm mai ales pe cei needucaţi, nu doar pe docenţi şi pe cei cu diplome post-doctorale), de orientări politice (alese) sau sexuale, de etnie ori de cetăţenie să aibă parte de o educaţie altfel decât cea servită în şcoli. Apelăm la muzee ca să dezbatem trecutul şi mai ales viitorul nostru, în comunitate – cu şi despre parcuri, şosele, şcoli, spitale, platforme industriale şi instalaţii de semnalizare pentru persoanele cu deficienţe de auz şi de vedere – şi ca să înţelegem de unde venim şi, mai ales, încotro ar trebui să mergem. Apelăm la muzee ca să ne relaxăm, să stăm, în tihnă, la o tacla, cu mâna pe căruciorul în care doarme sugarul familiei. În fine, se pare, apelăm la muzee, pentru că ele ne oferă cel mai potrivit loc în care să ne trăim viaţa, dincolo de familie şi de muncă… Cel puţin, cam aşa au sunat concluziile dezbaterii despre importanţa muzeelor în societatea contemporană.
Pentru că îmbrăţişez aceeaşi concluzie, ştiu că o să aud acum critici dinspre două direcţii. Pe de o parte, voi fi atacat pentru că nu am amintit cercetarea ştiinţifică. Poate că nu am amintit-o, dar dacă îşi imaginează cineva că există muzee care nu fac cercetare, acela nu ştie despre ce vorbeşte. Muzeele sunt, alături de universităţi şi de marile corporaţii transnaţionale (sau multinaţionale, cum li se mai spune acum pe la noi), în avangarda cercetării mondiale. Nimic din activitatea muzeelor nu se face la întâmplare şi la marea inspiraţie (desigur, vorbesc despre muzeele respectabile şi care se respectă). Pe de altă parte voi fi atacat de cei care îmi vor aminti că lucrează în muzee municipale care au doi salariaţi şi care nu au bani să cumpere hârtie igienică pentru singura toaletă publică din stabiliment, la care oricum nu curge decât apă rece. Aici, acestora le dau dreptate. Într-adevăr, nu poţi să ţii loc de avangardă a culturii şi a civismului în localitate atunci când nesimţirea edililor le este pavăză şi scut faţă de propriul lor parcurs educaţional (atâta cât o fi fost el; dar nu contează nici dacă e încununat cu doctorate, mai ales de când nu te mai numeşti politician dacă n-ai şi tu un doctorat măcar, agăţat la CV!). În asemenea cazuri, însă, mă aştept ca cetăţenii indignaţi ai municipiului să depună memorii straşnice în faţa decidenţilor. Să vă spun că muzeele din Constanţa ori din Mediaş sau Brăila se află, literalmente, în pragul falimentului, din cauza incompetenţei şi nesimţirii conducătorilor politici din respectivele judeţe şi municipii? Da, ar trebui să vă spun, pentru că nu doar constănţenii, medieşenii şi brăilenii sunt afectaţi; noi toţi, ca naţiune suntem victime ale indiferenţei şi indolenţei unora precum domnii Constantinescu, Neamţu ori Stanciu (ca să vedeţi că nu are nici o relevanţă dacă partidele lor se află sau nu la guvernare!). Am ales trei exemple, dar sunt cu zecile în România. Şi vin eu să le vorbesc colegilor mei muzeografi de standarde şi dezbateri europene, de bun simţ şi moderaţie, de demnitate şi probitate profesională? Mi se va râde în nas.
Vestea şi mai descumpănitoare e că singura noastră salvare este să ne salvăm noi înşine. Nu, nu părăsind corabia, precum şobolanii, ci încercând să facem imposibilul pentru a le deschide mintea concetăţenilor noştri despre cât de importante sunt muzeele de lângă ei, muzeele lor. Atunci când oamenii de lângă noi vor înţelege că spre binele lor au nevoie de muzee, atunci vor avea motive să demonstreze nu doar pentru dreptul de a vota, ci şi pentru cel de a beneficia de muzee. Şi ne vom întoarce atunci la colegii noştri din NEMO şi vom avea ce să le spunem despre cât de importante sunt muzeele pentru întreaga societate românească, nu doar pentru un grup de aficionados…
Mi-aş dori să putem face deja acest lucru în 2015, când suntem aşteptaţi la Plzeò, care va fi Capitala Culturală a Europei, la următoarea conferinţă anuală NEMO.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper