Mircea Martin şi „complexele“ literaturii române

Un articol de Alex Goldiş

Încercam să fac, în urmă cu ceva vreme, o schiţă de portret lui Mircea Martin şi porneam de la constatarea că, deşi împărtăşeşte cu colegii de generaţie o serie de credinţe şi de valori comune, Mircea Martin nu s-a simţit niciodată pe deplin confortabil în portretul de grup al criticii şaizeciste. Autoritatea lui s-a consolidat în răspăr cu a celor mai importante nume ale congenerilor. În mod paradoxal, absenţa tuturor calităţilor care au asigurat succesul unei generaţii constituie, fără vreun program ostentativ al criticului, garanţia autorităţii lui Mircea Martin. Omniprezenţa, atât pe terenul istoriei literare, cât şi al foiletonisticii, a celor mai mulţi dintre criticii şaizecişti, e înlocuită, în cazul său, de o recluziune aristocratică în obsesii şi teme personale. Infidelitatatea faţă de actualitate e mereu devansată de fidelitatea faţă de propria agendă critică. Ceea ce n-a dus la slăbirea credibilităţii lui Mircea Martin cu privire la temele actualităţii, ci, în mod paradoxal, tocmai la creşterea ei. Căci, prin greutatea cu care criticul îşi părăseşte laboratorul personal, el a devenit un barometru al importanţei unei dezbateri în spaţiul criticii româneşti.
Pe de altă parte – şi aici voiam să ajung, de fapt –, puţinul rodaj în actualitate i-a asigurat şi cea mai rapidă adaptare la modificările de context. Deşi nu şi-a schimbat scrisul de la Generaţie şi creaţie (1969) până azi, criticul şi-a revizuit tacit ideologia din relieful lui. Atât de clamata autonomie a esteticului, singura ideologie posibilă în timpul comunismului, n-a devenit un blocaj de receptare critică, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor nume din generaţia sa, ci platforma pe care au fost acceptate o serie de valori cultural-ideologice mai vaste. Analizele de după ‘90, nesistematizate încă în volum, dar şi numerele tematice din Cuvântul, reprezintă o pledoarie pentru reconcilierea esteticului cu compartimente intelectuale refulate timp de mai multe decenii. Ca mentalitate, Mircea Martin e, fără îndoială, cel mai tânăr dintre şaizecişti, tocmai pentru că a tras toate consecinţele intelectuale ale modificării de paradigmă culturală după 1990. În loc să se lamenteze cu privire la pierderea statutului central al literaturii, el a preferat să se angajeze, ba chiar să iniţieze câteva dintre cele mai interesante dezbateri cu privire la reconstrucţia câmpului cultural postrevoluţionar.
Tema predilectă a lui Mircea Martin – poate unica lui temă din ultimele decenii – e aceea a identităţii culturii române. E interesant faptul că după 1990 criticul renunţă aproape total la comentariul literar în favoarea celui ideologic şi – mai mult, aş zice – renunţă la aşa-zisul close reading în favoarea unui distant reading, cum ar zice Franco Moretti azi: devine, adică, din critic literar sau din hermeneut (educat în rafinament nu oriunde, ci la Şcoala de la Geneva) un diagnostician al culturii române în întregul ei.
De ce se întâmplă acest fapt? În primul rând, pentru că această critică de la distanţă, panoramică, gata să angajeze probleme culturale de amploare, a reprezentat un tabu pentru cultura română sub comunism. Ar merita un studiu aparte care să demonstreze că la noi close reading-ul a fost adoptat, după anii ’60, nu doar din scrupul metodologic, ci şi din cauza imposibilităţii de facto a unei critici culturale care să antreneze probleme de ideologie, mentalitate, istoria ideilor, fără a cădea sub incidenţa cenzurii politice. S-a putut vorbi deschis, chiar în intervalele cele mai liberalizatoare, despre opţiunile ideologice ale scriitorilor, despre raportul dintre politică şi literatură (altfel decât în clişeele statului socialist) sau despre côté-ul identitar al literaturii (altfel decât în limbajul defect al protocroniştior)?
Ei bine, o critică globală, totalizatoare, gata să reintroducă literatura într-un discurs cultural din care a fost artificial izolată timp de mai bine de patru decenii, se află în atenţia criticului în ultimii douăzeci de ani. Simptomatice în acest sens sunt studiile despre naţionalism şi comunism din revista 22, excelentul articol despre „estetismul socialist“ din România literară, dar şi seria de conferinţe Cuvântul strânse în două volume colective, intitulate Identitate românească – identitate europeană (2008). Mai cu seamă acestea din urmă vizează procesul de reconstrucţie identitară a culturii române, aducând pe tapet probleme stringente precum raportul dintre naţional şi universal în epoca globalizării, şansele literaturii române în context universal, recuperarea dimensiunii europene după o lungă perioadă de punere la index ş.a.m.d.
Remarcabile în aceste analize culturale sunt, ca în tot ce scrie Mircea Martin, claritatea ideii, altitudinea tonului şi echilibrul argumentelor – toate, denotând o lungă deliberare reflexivă. În spatele privirilor de sus asupra culturii postcomuniste se poate ghici cântărirea nuanţată şi detaliată a faptelor particulare care au permis aceste generalizări. Deşi nu e străină criticii lui Mircea Martin o doză de utopie specifică intelectualului estic, impresionează în primul rând diagnosticele foarte exacte – şi, în destule cazuri, chiar realiste. Situaţia post-revoluţionară ridică noi mize ale dezbaterilor identitare întrucât – lucru care poate fi rostit acum deschis – cultura, de nu chiar civilizaţia românescă în întregul ei suferă de un decalaj accentuat de cele patru decenii comuniste – simptom pe care criticul îl numeşte un „proces grav de alienare“. Cum putem redeveni europeni, care sunt strategiile de depăşire a acestui statut marginal, al culturii române? pare a fi întrebarea care subîntinde toate problematizările criticului.
Ceea ce înseamnă că tematizarea complexelor ei e mai actuală ca niciodată. Căci, alături de cele ştiute (complexul începutului perpetuu, al patriei primejduite, al discontinuităţii sau al ruralităţii etc.), după 1990 apar o serie de complexe noi, identificate de Mircea Martin cu precizie: „refuzul politicii şi refugiul în cultură“ sau „îndârjirea cu care lumea literară opune un anumit concept de cultură pragmatismului contemporan“. Mai mult decât diagnosticele contează însă abordarea extrem de nuanţată, care poate fi pusă, cred, pe seama unei înţelegeri personale a conceptului de „complex cultural“. Din acest punct de vedere, reflecţiile de după ’90 nu sunt chiar atât de străine de preocupările criticului dinainte de Revoluţie. G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române (1981) e, poate, singura carte din timpul comunismului care pune în discuţie lucid şi echidistant problema identităţii naţionale, chiar şi sub scutul discuţiei despre Istoria lui Călinescu. A devenit evident odată cu seria de articole din revista 22 (deşi autorul n-o mărturiseşte deschis) că volumul din 1981 reprezenta o încercare de reacreditare a ideii naţionale într-o perioadă când aceasta era confiscată total de naţionalismul protocronist. În aceste articole Mircea Martin distinge între cele două faze ale discursului naţional din timpul comunismului: într-o primă etapă, după 1965, criteriul naţional e parte dintr-un discurs liberalizator, pus în slujba recuperării tradiţiei autohtone, de nu a celei universale, precum şi a principiului estetic. În schimb, naţionalismul protocronist emergent la finalul deceniului opt echivalează cu o perioadă de falsificare culturală şi de îngustare a orizontului. G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române reprezintă, aşadar, riposta primului într-un interval dominat de cel de-al doilea.
Şi mai importantă e acreditarea unei metode de analiză centrată asupra conceptului de complex cultural, tocmai pentru că după 1990 problematizarea identităţii culturii române a devenit crucială. Pentru Mircea Martin nicio istorie literară, oricât de insistentă asupra autonomiei esteticului, nu poate face abstracţie de un atare tip de analiză, întrucât „într-un fel sau altul, aceste complexe de inferioritate însoţesc literatura română ca o umbră şi, prin forţa lucrurilor, conştiinţa ei modernă de sine e de neconceput fără asumarea lor“.
Ce sunt, însă, complexele după Mircea Martin şi cum pot fi ele identificate? Definiţia din 1981 e destul de elocventă: „Avem de a face cu un complex atunci când în cuprinsul sau în urma judecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv diminuări ale proporţiilor reale, restricţii ori generalizări abusive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şi simplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor“. Prin urmare, complexul nu e o realitate în sine sau o fatalitate supraistorică şi în prea mică măsură un concept derivat din psihanaliză (criticul respinge mecanismul simplist al „întoarcerii refulatului), ci mai degrabă un mecanism deductibil dintr-o analiză imanentă a faptelor culturale. Volumul din 1981 oferă destule exemple de astfel de analize: tendinţele anexioniste ale lui Călinescu – prin care istoricul anexează literaturii române fenomene din afara corpusului ei propriu-zis (extinderea domeniului ei până la getism sau tracism) sau insistenţa asupra tradiţiei orale reflectă, în mod evident, anumite complexe legate de vechimea şi de nobleţea culturii române.
Analizele identitare ale lui Mircea Martin sunt cu atât mai elocvente cu cât ele pot fi puse în oglindă cu abordări asemănătoare. În mod vizibil, cartea lui Eugen Negrici Iluziile literaturii române (2008) operează cu un alt concept de complex cultural. Faptul e evident chiar din asimilarea acestuia cu noţiunile de „iluzie“ şi de „mit“, care presupun un discurs mult mai radical (şi acuzator) asupra falsificării. Iluziile literaturii române e un rechizitoriu la adresa culturii române de la perioada veche până la postmodernism, în care toţi directorii de conştiinţă, deopotrivă critici şi scriitori, par să acţioneze în virtutea unei deformări intenţionate, programatice şi conform unui scenariu fantasmatic prestabilit. În schimb, în concepţia lui Mircea Martin, „complexul“ identitar ţine de mecanismul natural al unei culturi, de raportul mereu schimbător dintre identitate şi alteritate, derivat din plasarea literaturii în context. Tocmai pentru că aceste „conflicte de imagine“ ţin de normalitatea unei culturi – şi nu de starea de excepţie, cum consideră Eugen Negrici –, Martin renunţă la anatemizarea problemelor identitare şi le pune în discuţie echidistant. Mă tem că atitudinea lui Negrici, oricât de binevenită ca duş rece aplicat culturii române în contextul prea multor discursuri encomiastice, închide dezbaterile din moment ce postulează o viziune aproape mistică a tarelor culturale româneşti dintotdeauna. Diferenţa e aceea dintre o perspectivă esenţialistă/ apocaliptică, care încă mai crede în mituri fondatoare – şi una relativizatoare, ancorată în contextul istoric, social sau politic. Complexul reprezintă o problemă de imagologie absolut naturală pentru evoluţia unei culturi, pe când iluzia presupune un diagnostic clar, cel mai adesea negativ. În Integrarea europeană: între tipizare şi modalizare, una dintre conferinţele Cuvântul, Mircea Martin insistă asupra raportului firesc dintre identitate şi ceea ce el numeşte mască socială: „comportamentul social presupune, într-o măsură mai mare sau mai mică, arborarea unei măşti, dacă nu cumva a mai multor măşti (…) Noi putem deveni în imaginaţie şi prin imaginaţie un altul, putem deveni «celălalt» (…) Nu avem, prin urmare, o singură identitate decât la nivelul instinctului de conservare“. Ce rezultă de aici? Că „deformarea identitară“ (miezul conceptului de complex cultural la Martin) e inerentă oricărei culturi în orice etapă a evoluţiei ei şi se află deasupra maniheismelor pozitiv/negativ.
De altfel – şi aici într-adevăr teoria lui Mircea Martin devine incitantă –, cu cât acea cultură începe să iasă din stadiile biologice, cu atât complexele ei identitare se multiplică exponenţial şi cer, evident, o analiză mai elaborată din partea criticului ideilor. Faptul e expus în acelaşi volum din 1981: „acea conştiinţă a handicapului despre care am vorbit nu pare să fie – aşa cum ne-am fi aşteptat – mai acută la autorii de început, dimpotrivă, am putea spune că se acutizează pe măsură ce sincronizarea intră în faze mai avansate (…) În perioada cu adevărat modernă a literaturii române, adică în perioada de maturizare şi stabilizare a valorilor ce a urmat elanului paşoptist, aceste complexe se reformulează în funcţie de alte repere şi exigenţe interne. Iar metamorfoza lor până în perioada interbelică a fost una de continuă rafinare şi sublimare intelectuală. Mai greu de identificat în noile ipostaze, ele nu sunt mai puţin prezente şi eficiente. Construcţii teoretice cu largi implicaţii sociale şi politice, dincolo de cele strict literare, au la origine impulsul fie de a masca ori respinge asemenea complexe, fie de a le adânci în vederea unei depăşiri viitoare. Formele fără fond ale lui Maiorescu, evoluţionismul organic şi paseist al lui Iorga, spiritul critic regionalist al lui Ibrăileanu, sincronismul lovinescian nu sunt decât variantele mai reprezentative“.
De remarcat că ideea de complex cultural ţine, pentru Mircea Martin, de problematizările legate de „rafinarea şi sublimarea intelectuală“ a unei culturi, având un rol crucial în chiar evoluţia ei. Spre deosebire de sistemul lui Negrici, pentru care complexul e indiciu al retardului, cel al lui lui Mircea Martin admite reconvertirea lui pozitivă prin descompunerea minuţioasă a mecanismelor de imaginar literar, social sau politic.
E vorba, la urma urmei, aici de un mecanism de analiză nuanţat („pe plan cultural, problemele sincronizării sunt mult mai complexe“ scrie undeva M. Martin), pus în slujba îndepărtării de acea viziune schematică, ce priveşte statutul unei culturi periferice doar din punctul privilegiat al centrului – fapt ce apropie viziunea teoreticianului român de proiectele noilor studii literare ale unui comparatist precum Dioniz Durisin. Studierea firească şi echidistantă a acestor complexe favorizează atenţia asupra experienţelor culturilor asimilatoare în virtutea ideii că „măcar acum, la începutul unui nou mileniu, ar trebui ca unificarea Europei să se realizeze în ambele sensuri: dinspre Est spre Vest, dar şi dinspre Vest spre Est“ şi a credinţei lui Mircea Martin că există „o experienţă unică a Estului“ în istoria recentă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper