Mecanica legitimităţii în literatură

Un articol de Oana Văsieş

Vasile Mihalache, Noli me tangere? Despre legitimitate şi autonomie în literatură, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013

 

 

Considerat de Mircea Martin drept un „debut remarcabil”, volumul lui Vasile Mihalache, apărut în 2013 la editura Tracus Arte, sub titlul „Noli me tangere?” Despre legitimitate şi autonomie în literatură, lansează un subiect prea puţin dezbătut în spaţiul românesc, raliat adesea unor domenii precum politica, dreptul sau economia: legitimitatea. Apelând la definiţiile consacrate ale acestei noţiuni (David Beetham, Rodney Barker), Vasile Mihalache rediscută legitimitatea, propunând o viziune pertinentă şi aplicată în sfera literară. Simultan, o astfel de abordare aduce în discuţie câteva subiecte, precum: urmările inerente actului de legitimare, legitimitatea literară sau raportarea la câmpul literar modern autonom.
Limpezimea discursivă a lui Mihalache este sesizabilă în primele pagini: „legitimitatea nu este un concept exclusiv politic, ci, dimpotrivă, constituie una dintre problemele centrale ale teoriei sociale”, punctând astfel caracterul polisemantic al termenului în discuţie şi afirmând scopul demersului său: formularea unei definiţii a legitimităţii „care să fie proprie câmpului literar şi care să servească unor analize pertinente în domeniul literaturii”. Preluând modelul lui Beetham, care vede în legitimitate dobândirea şi exercitarea puterii, conform unei justificări şi unui consimţământ plauzibile, autorul volumului de faţă observă necesitatea unui raport cvasiechitabil pentru cei implicaţi într-un anumit câmp, cu precădere în cel literar. Actul de a legitima devine astfel o metodă de recunoaştere a abilităţilor aşa-numitului dominant, care, în sens invers şi complementar, resimte constant „nevoia de legitimitate” (ca o reasigurare şi o reafirmare a poziţiei privilegiate). Uşor ambiguu şi înclinând mai degrabă spre descrierea unei relaţii de tip hegemonic – decât pedagogic –, Mihalache oferă ca exemplu contestarea venită din partea elevilor, atitudine care anulează nu doar legitimitatea profesorului, ci a câmpului însuşi, care „riscă să-şi piardă relevanţa socială”. Distincţia dintre câmpul literar propriu-zis, cu legi interne de funcţionare, şi includerea acestuia într-un sistem, în cadrul căruia vor fi stabilite diverse raporturi, este esenţială şi îi permite lui Mihalache să înainteze în demersul său, dintr-o perspectivă descriptivă şi non-normativă.
Prin faptul că acceptă o dublă legitimitate – literară, înţeleasă în sens restrâns, definitorie pentru „câmpul de producţie al literaţilor”, şi cea a câmpului literar însuşi (a literaturii) –, Mihalache reuşeşte să prezinte într-o manieră inteligibilă implicaţiile legitimităţii. Astfel, nu doar cel care vrea să acceadă la o anumită poziţie trebuie să se supună unor „reguli de putere”; cu atât mai mult dominantul este interesat să le respecte şi să deţină controlul asupra lor, fiind vorba de ceea ce Barker semnalează ca auto-justificare sau auto-confirmare. În plus, ceea ce „deosebeşte legitimitatea de orice alt produs al relaţiilor de putere” este exprimarea consimţământului, care anulează ideea de constrângere. Sugestivă în acest caz este situaţia elevilor, care participă la ore nu dintr-o morală proprie ori o acreditare a informaţiilor în sine oferite de profesori, ci mai ales din cauza consecinţelor imediate ale absenţei. Mihalache precizează că aici este vorba de nişte relaţii de putere exercitate la nivelul câmpului şcolar şi nu literar, dar participarea elevului la oră este o metodă de legitimare a literaturii. În primă fază contradictoriu, exemplul dat realizează o ruptură între conformare şi actul specific de legitimare, aşa cum apare el pentru cel care doreşte să pătrundă în câmpul literar.
Pentru a înţelege poziţia specifică a autorului privind câmpul literar, trebuie luată în calcul opinia lui Bourdieu, potrivit căruia există o „stare a luptei de a impune definiţia legitimă a scriitorului”, luptă (în sens atenuat) ce nu poate fi separată de modul în care scriitorul şi literatura sunt percepute într-un anumit moment. Astfel, există o mecanică a teoretizării legitimităţii, construită pe baza unor „pre-concepţii de necontestat”, care în esenţă sunt nişte indicatori nu doar pentru ce este legitim sau nu, ci stabilesc în aceeaşi măsură „ce anume poate fi legitimitatea şi ce nu poate fi”. Consecutiv, autorul analizează trei asemenea concepţii, generatoare ale unor câmpuri literare distincte: autonom estetic, autonom reprezentativ şi autonom partizan.
Una dintre principalele obiecţii ale autorului român, privind primul câmp, tutelat la nivel ideologic de Harold Bloom, este desfiinţarea raportului just dominant-dominat; modalitatea de a reda generic acest deficit este chiar fraza: „Shakespeare will go on explaining us, in part because he invented us”. Ce vrea să puncteze aici Mihalache şi care este poziţionarea sa? Ar putea fi o aderare la „Şcoala Resentimentului”, cum afirmă Mircea Martin în prefaţă, din cauza unei neîncrederi „faţă de pretenţiile actorilor din câmpul literar propriu-zis de a se conduce după reguli considerate «naturale» şi de a le impune pe acestea ca «principii universale»”, dar cred că încearcă mai degrabă să surprindă un posibil reducţionism ce traversează această teorie. Centralitatea lui Shakespeare, ca punct de emergenţă pentru literatura occidentală, autonomizează câmpul literar, dar îl privează de o relaţie naturală cu subiecţii săi. Mai precis, legitimitatea literară este transmisibilă şi simultan justificabilă „pe baza credinţei că reprezentanţii ei puternici sunt autori legitimi”. Este nevoie, în schimb, de ceva care să reîntregească legitimitatea, pe lângă autonomia în sine a câmpului literar, soluţia neaflându-se de această dată pe teritoriul lui Mihalache.
Celui de-al doilea câmp, al cărui exponent este Pierre Bourdieu, i se reproşează autonomizarea exacerbată a obiectelor de studiu sau a domeniilor culturale, efectul fiind unul ierarhic. Accesarea câmpului şi obţinerea unei poziţii sunt „reprezentări ale voinţei indivizilor”. Intervine aici un paradox: deşi există un flux continuu de legitimare a câmpului literar, acesta este contrabalansat de posibilitatea unor „contestări perpetue ale legitimităţii literare”. Anularea contradicţiei ar fi posibilă, în opinia lui Mihalache, prin încadrarea teoretică a legitimităţii „câmpului literar ca spaţiu social”, urmărindu-se astfel tranziţia de la un criteriu pur volitiv la unul integrativ. În fine, câmpul literar autonom partizan anulează relaţia firească de putere dintre dominanţi şi dominaţi, din cauza autorităţii exclusive a celor dintâi, care au capacitatea „de a suspenda îndoiala subiecţilor şi de a-i determina să accepte că membrii au abilitatea de a conduce”. Folosind ca instrumentar instituţiile statale sau civile, este promovată concepţia unei „clase particulare”, iar prin propagandă, coerciţie sau manipulare este posibilă obiectivarea acţiunilor.
Distanţându-se de tripartiţia de mai sus, atenţia autorului este îndreptată spre legitimitatea câmpului literar autonom modern, „inventat în secolul al XIX-lea ş…ţ şi funcţional până astăzi”. În demersul său, acesta realizează distincţia dintre regulă şi convenţie. Asocierea termenului din urmă cu formalismul ar rezida în ceea ce presupune inovaţia pentru reprezentanţii Şcolii Formale Ruse – renunţarea la o convenţie şi impunerea alteia, fiindcă forma se epuizează, se clişeizează permanent. În plus, un text valoros trebuie să se sustragă deducţiei, să existe o libertate în căutarea direcţiei sale. De cealaltă parte, regulile „trec dincolo de grupuri şi nu sunt niciodată conştientizate ca atare, ci dimpotrivă, sunt privite ca limite ale spaţiului artei”. Reiese de aici că arta autonomă, pură, este condiţionată de lupta împotriva convenţiilor, în timp ce regulile sunt intrinseci literaturii; mai mult, pe baza lor se constituie „juriul” literar, sau câmpul literar autonom modern. În interiorul acestui cadru se discută legitimitatea, regulile „spun ce este literatura, nu cum trebuie ea făcută”. Dacă până aici am putea vorbi de o oarecare obscuritate la nivel discursiv, Mihalache neasumându-şi în mod clar şi constant un punct de vedere personal asupra anumitor idei sau concepte, principiul Noli me tangere este un atribut al lucidităţii sale teoretice.
Plecând de la premisa că „luarea în posesie a unui text” de către criticul literar este fundamentată pe o etică a lecturii, în contrast cu poziţionarea autorului, în cazul căruia intervine „misreading“-ul sau „citirea greşită” (ce presupune interpretarea independentă de orice formă de istoricizare), realitatea obiectuală a operei este prezentă în ambele cazuri. Atât autorul, cât şi criticul trebuie să accepte caracterul autonom al textului, „care nu poate fi apropriat decât parţial şi în anumite condiţii, foarte clar delimitate în funcţie de şcoala din care face parte criticul sau scriitorul”. Altfel zis, suntem limitaţi în interpretarea noastră, existând un spaţiu minimal propriu doar auctorialităţii, iar datoria noastră morală este să respectăm această intenţie în momentul în care declanşăm actul interpretării. Statutul autorului ca autoritate a câmpului literar este semnificativ, prin faptul că nu trebuie privit strict ontologic, ci ca „potenţialitate”, „ca suma tuturor intenţiilor virtuale ale operei”. De exemplu, plăcerea resimţită de cititorii lui Creangă, în ciuda reperelor spaţiale şi temporale total diferite, este un efect al „copilului universal” ce apare în poveştile sale. Noli me tangere reprezintă, concomitent, un element prin care este păstrată legitimitatea câmpului literar, în sensul că nu este atinsă „sacralitatea” operei, iar gratuitatea în sine a textului continuă să funcţioneze de fiecare dată.
Alte două subiecte ce marchează situarea lui Mihalache privind literatura sunt canonul, respectiv dimensiunea morală a legitimităţii. Canonul estetic, separat de orice implicaţie politică sau socială, atinge problema legitimităţii prin respectarea regulilor de putere, în dublu sens: atât din partea criticului literar, ca „principal agent de canonizare”, cât şi de pe poziţia subiectului ce vrea să intre în câmpul dat. Mai mult, selecţia celor care merită o poziţie canonică este reglementată prin intermediul unor principii de diferenţiere, precum: tradiţia, cărţile sfinte, voinţa poporului. În manieră similară transpare legitimitatea, valorificată prin coordonate morale. Moralitatea, înţeleasă ca acceptarea gustului unic, estetic, este cea care permite existenţa câmpului literar autonom modern. Indiferent de criteriile utilizate în interpretare, ele trebuie să aibă consistenţă din punct de vedere estetic, trăsătură ce conferă autonomie câmpului literar.
Consider că un asemenea volum, cu precădere interesat de subiectul legitimităţii, discută relaţiile stabilite între actanţii câmpului literar, care sunt în fond limitate, dar exprimă şi ideea unei onestităţi necesare de fiecare dată când ne poziţionăm în acest cadru; de unde plăcerea şi frumuseţea literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper