Jurnalul unor ani grei

Un articol de Constantin Eretescu

Jurnal 1981-1989 de Iordan Datcu, volum apărut recent la editura RCR Editorial, ne readuce în amintire viaţa din anii care au precedat schimbarea regimului politic din ţara noastră, deceniul satanic, cum l-a numit un distins istoric literar, un timp pe care nu avem nicicum dreptul să-l uităm. Textul surprinde cu asemenea acurateţe dramatismul epocii, încât el merită recitit din când în când, pentru a păstra în memorie cele petrecute atunci. El ar trebui de asemenea citit de fiecare tânăr care n-a apucat vremurile. Este ceea ce au trăit părinţii lui şi, prin aceasta, indirect, parte a propriei lui biografii. O istorie pe care e dator s-o cunoască, pentru a fi sigur că nu se va mai repeta. Merită reţinut şi faptul că a nota pe hârtie fapte şi evenimente ale acelor vremi era un act de curaj. N-au fost puţini cei ale căror locuinţe au fost percheziţionate în căutarea unor asemenea jurnale şi cel puţin unul dintre ei şi-a sfârşit zilele pentru că avea unul.
Iordan Datcu a fost, o viaţă de om, editor de carte, autor el însuşi de studii de literatură populară şi, prin firea lucrurilor, atent la ceea ce se petrece în lumea culturală, preocupat în chip firesc de evenimentele politice care puteau afecta cursul normal al existenţei. Anii, grei încă dinainte, au devenit, în ritm accelerat, haotici. Rolul principal în tot ce s-a petrecut a aparţinut celor care au condus ţara, în fruntea cărora se afla eternul Nicolae Ceauşescu. Cel de la care presa oficială aştepta „indicaţiile preţioase“ şi pe care-l numea zi de zi „cel mai iubit fiu al poporului, erou între eroii neamului, eminent conducător al partidului şi statului nostru, ilustru gânditor revoluţionar, strălucit strateg şi ctitor al României moderne“. În acelaşi timp, pentru a nu afla vreodată ce crede poporul despre el, în ziua alegerilor urna cu voturile exprimate pentru dictator era ridicată, dusă undeva şi arsă. În felul acesta se asigura un procentaj de sută la sută şi nimeni nu avea să ştie câţi au votat pentru el şi ce vor fi scris unii pe buletinul aruncat în urnă. Câţi dintre cei născuţi în ultimele decenii mai ştiu felul în care rostea cuvintele ilustrul gânditor revoluţionar? Îi sună oare familiar cuvinte ca pretin, idepedenţă, Dobreta (pentru Drobeta), a douăsprezecelea, priveligii? Dar hotărârili, opţânute, sarcinelor, tomnai, ceriale, a-ntâia, condiţiunele, coperative, cari (pentru care), căili, coraj, consumurili? În condiţiile în care vocabularul marelui orator nu era prea bogat, te puteai întreba dacă era capabil să pronunţe corect fie şi un singur cuvânt. A rosti incorect, a fi agramat, devenea dintr-odată dovada ataşamentului faţă de conducătorul iubit. Cum poţi interpreta altfel această rezoluţie a ministresei de atunci a culturii: „Rog luaţi toate măsurile să se rezolve în sensul indicaţiilor ce sa dat“. Te poţi întreba care erau sentimentele cu care citea şi asculta asemenea texte un redactor de carte, om de cultură al acelor ani. Ele nu puteau prefigura decât evoluţii rele. Care nu au întârziat să se adauge celor cunoscute dinainte. Cultura nu putea fi decât inamicul unei asemenea conduceri politice. Nu e de aceea surprinzător că planurile de publicaţii ale editurilor se reduc drastic, devine ilegală reeditarea operei unui scriitor clasic al literaturii universale, dar restricţiile se aplică şi tuturor autorilor români, tineri sau în vârstă. Hârtia pe care sunt tipărite puţinele cărţi aprobate de cenzură este şi ea pe măsura vremurilor. Cărţile nu erau singurul obstacol în calea formării omului nou pe care şi-l dorea partidul. În mediile intelectuale circulă ştirea că în întregul an 1983 vor avea parte de cinci filme străine. „Cărţi – nu, expoziţii – nu, excursii în occident – nu, reviste – nu!“, conchide autorul jurnalului.
Toate acestea peste mizeria vieţii cotidiene. Marcată de lipsa pâinii, de punerea ei în vânzare târziu după-amiaza, după ce navetiştii au plecat cu mâna goală acasă, apoi de instituţionalizarea cartelei, aceasta după patru decenii de construcţie victorioasă a socialismului, de nesfârşitele cozi pentru cumpărarea de alimente, în fapt, o înfometare organizată a populaţiei. Toate acestea au urmat deciziei de a achita înainte de termen împrumuturile prosteşti făcute în anii industrializării forţate. Înfometare în condiţiile în care România exporta cantităţi uriaşe de carne: „În 1985, în România, producţia de carne a fost de peste două milioane de tone, deci 86 kg pe locuitor. ş…ţ Mulţi români au uitat însă gustul cărnii. ş…ţ Numai în U.R.S.S. am exportat în 1985 156.000 de tone carne animală, 300.000 tone carne de pasăre, 60 milioane cutii de conserve. Exportul românesc de carne către U.R.S.S. a fost, în 1985, de două ori mai mare decât în 1984.“, consemnează autorul jurnalului. Locuinţele, dar şi birourile, sălile de spectacole, şcolile, spitalele sunt neîncălzite în timpul iernii. Nu au fost puţini cei care şi-au sfârşit zilele fiindcă au ales să se încălzească arzând gazele în maşinile de gătit din bucătării, fără să ştie că, din motive de economie, acestea erau livrate în amestec cu bioxid de carbon. Pentru a se mai susţine prin umor, oamenii îşi spuneau că „ – Zăpada din acest an este artificială. – De ce? – O pui pe calorifer şi nu se topeşte“. Economiile la energie iau forma unor lungi întreruperi de curent care pot dura ceasuri întregi. Rezultatul este că locuitorii s-au întors, ca în Evul Mediu, la lumânări. Restricţiile s-au extins de asemenea asupra automobilelor: „Şirul de maşini care aşteptau să ajungă la benzinăria de la podul Băneasa măsura aproape 3 km. Cinci ore de aşteptare pentru 30 litri de benzină“. S-au adăugat la acestea concedierile, mai ales în mediul celor care se ocupau de ştiinţă şi cultură. Atent la temerile celor din preajmă, Iordan Datcu notează: „Îmi spune un coleg că la Biblioteca Centrală de Stat era mare jale: s-a anunţat o drastică reducere de personal, aproape cincizeci la sută“. Nu este singura instituţie căreia i se prezice sfârşitul. „Mare reducere de personal la Academia Română. Au mai rămas doar patru salariaţi… la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice au fost concediaţi vreo 27 de folclorişti, etnografi şi lingvişti tineri şi vârstnici… fără să li se asigure un alt loc de muncă“. Adică aproximativ o treime din salariaţi. Se înţelege că toate aceste reduceri de personal au la bază criterii politice, cum ar fi rudele în străinătate sau, pur şi simplu, faptul că nu erau membri de partid. Lozinca „Să promovăm boul (în loc de noul) la orice loc de muncă“ îşi vădea încă o dată actualitatea. Poate că cea mai neaşteptată din  surprizele acelor ani a fost decizia de a nu mai îngădui celor care au împlinit vârsta de 60 de ani să se interneze în spitale. Erau oameni cărora, – după ce munciseră toată viaţa şi îşi îndepliniseră datoria faţă de societate –, li se refuza dreptul la asistenţă medicală. Prin pensionare, nu mai erau utili lumii socialiste multilateral dezvoltate. Puteau să-şi dea sufletul. Dăruiau astfel statului şi pensia cu care abia îşi puteau duce traiul. „Când se cere intervenţia Salvării, se întreabă de acolo ce vârstă are bolnavul. Dacă este bătrân, este lăsat în grija Domnului“, notează autorul jurnalului. Pentru a scăpa oraşele de priveliştea bătrânilor privaţi de îngrijiri medicale, conducerea partidului unic a propus ca aceştia să fie trimişi la sate, în locuri cât mai depărtate de priviri străine. O idee preluată, de bună seamă, de la Stalin, tătucul popoarelor, cum a fost numit în epocă. Acesta, la sfârşitul războiului, confruntat cu priveliştea mulţimii de ciungi, handicapaţi, mutilaţi de război, a decis, pentru a înfrumuseţa peisajul urban, expedierea lor în masă, în Siberia. Se înţelege că nici aceia nu au avut parte vreodată de asistenţă socială ori îngrijire medicală.
Probabil că cea mai destructivă dintre multele decizii luate în epocă a fost proiectul „sistematizării satelor“. Acesta avea în vedere extinderea suprafeţei cultivate prin demolarea a 8.000 de sate şi cazarea populaţiei în blocurile-standard bine cunoscute, informaţie care a provocat reacţii vehemente în cele mai diverse colţuri ale lumii, obiecţia principală fiind aceea că dispariţia satelor, a modului de viaţă şi culturii pe care au creat-o oamenii locului, reprezenta un atac la adresa civilizaţiei europene. Demonstraţiile pornite în mai toate capitalele Europei occidentale, comentariile liderilor politici au pus conducerea partidului communist în defensivă. Ilustrul erou al neamului s-a văzut în situaţia de a-şi susţine punctul de vedere, de a limita apoi amplitudinea proiectului, într-un cuvânt, de a negocia, un talent pentru care nu vădise aptitudini. Dar lucrurile aveau să ia o turnură surprinzătoare chiar şi pentru cei care socoteau că regimul comunist se instalase la putere pentru eternitate. În Europa de răsărit, care trecuse de acum prin revoluţia din Ungaria, în 1956, prin Primăvara de la Praga, în 1968, se pregăteau de erupţie vulcani noi. Sindicatul „Solidaritatea“ din Polonia se definea ca un grup politic de opoziţie; minerii din Doneţk intrau în grevă, cerând condiţii mai bune de viaţă, Sovietul suprem al U.R.S.S. recunoştea autonomia economică a republicilor baltice, intelectualii din Basarabia cereau recunoaşterea limbii române ca limbă oficială a statului, etnicii germani din R.D.G. se refugiau la Ambasada Germaniei Federale de la Budapesta şi solicitau emigrarea în Germania occidentală, mii de etnici turci emigrau din Bulgaria în Turcia, la Praga intrau în grevă 80.000 de studenţi. Toate aceste incidente prevesteau schimbări iminente. Atent la ceea ce se petrece, Iordan Datcu urmăreşte modul în care evenimente aparent independente afectau structura întregului sistem politic. În fraze scurte sunt consemnate evenimente disparate din mai toate statele comuniste. Primul-ministru al Poloniei demisionează; îl urmează Erick Honecker, liderul Germaniei de Răsărit; la Sofia e înlocuit Todor Jivkov. România pare să fie singurul stat în care nu se petrece nimic. La 24 noiembrie 1989 Nicolae Ceauşescu este reales secretar general al Comitetului Central al P.C.R. Puţine zile mai târziu se declanşa seria de demisii a secretarilor de partid din ţările comuniste ale Europei răsăritene. Se salvau toţi prin plecare. Toţi, cu excepţia celui mai iubit fiu al poporului. Pe el avea să-l aştepte o altă soartă.
În seria, nu mică, a volumelor de memorialistică apărute în ultimii ani, Jurnalul lui Iordan Datcu ocupă un loc aparte. Ceea ce observă el este mai ales lumea din jur, cea a editorilor de carte şi viaţa politică a ţării. Însemnările cu caracter personal, sentimentele pe care le încearcă ocupă locul secund. Acest unghi de vedere face ca volumul să trezească interesul unui grup mult mai mare de cititori. El le confirmă istoria prin care au trecut ei înşişi, vede pentru ei evenimente care le-au scăpat sau cărora nu le-au perceput semnificaţia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper