Istorie şi ficţiune: cele două ipostaze ale operei lui Pierre Michon

Un articol de Dan Burcea

Cunoscut de publicul român prin romanul de debut, Vieţi minuscule (1), Pierre Michon este în mod incontestabil unul dintre cei mai mari scriitori francezi contemporani. Cu ocazia unui colocviu consacrat operei şi personalităţii sale (2), critica a salutat o scriitură traversată de „farmecul şi demonul nedesăvârşitului”, „un formidabil şantier intelectual, o profuziune de materiale imaginare”, o operă în acelaşi timp „barocă şi desăvârşită, naturală şi plină de fard, nobilă şi provincială, sălbatică şi ordonată, crudă şi generoasă”, un univers romanesc „încărcat de nostalgie”. Elogiile nu ne surprind dacă ne gândim că scriitorul însuşi a insistat în nenumărate rânduri asupra rolului pe care-l ocupă problematica scriiturii în opera sa. Într-un volum de dialoguri (3), el afirmă: „Retorica reprezintă reversiunea masivă a fiinţei interioare, a gândirii, a emoţiilor sale în plăcere muzicală răspândită în exterior – şi fără de care ar putea foarte bine să existe lucruri scrise, niciodată însă literatură. ş…ţ Limba, sunetul, numerele ne emoţionează numai dacă ele forţează sensul, îl revelează. În lipsa acestora, scriitura devine o munculiţă maniacă a cărei vocaţie rămân vidul, uitarea fără fund”.
Comparând în alt loc literatura cu „o formă periferică a rugăciunii”, Michon insistă asupra proximităţii scrisului său cu stilul oratoric, ca şi când textul nu poate lua naştere decât dintr-o aşteptare în care realul, locurile familiare nu fac decât să servească de „punct de convocare şi aşteptare” – a unui zeu, poate? –, urmând, în orice caz, un ritual, ca o liturghie păgână.  Se ştie că, de-a lungul anilor, autorul a parcurs un drum literar unic, care a scos în evidenţă surprinzătoarea uşurinţă cu care el a reuşit să navigheze în teritoriile imaginarului, rămânând în acelaşi timp ataşat soclului principal al sursei sale de inspiraţie, aceea a vieţilor reale ale unor oameni pe care-i ridică prin scrisul său la nobleţea unor adevărate personaje de roman. Era deja cazul primului său roman profund autobiografic, descriind întâlnirea dintre narator şi oamenii şi locurile copilăriei sale, este adevărat şi în cel al următoarelor sale cărţi, care evocă vieţile lui Van Gogh din perspectiva lui Joseph Roulin, poştaşul care i-a servit de model la Arles (Vie de Joseph Roulin), a lui Watteau, Goya şi Lorentino (Maîtres et serviteurs), sau cea a lui Rimbaud (Rimbaud le fils). Departe de a fi nişte simple hagiografii sau biografii în sensul clasic al termenului, romanele lui Pierre Michon impresionează prin scriitura lor extrem de elaborată, „prin folosirea unei fraze permiţând afirmarea falimentului întotdeauna posibil al visului şi al apoteozei acestuia, al fragilităţii realului şi al sanctificării sale”. Acest procedeu de continuă metaforizare a timpului şi spaţiului invită la o dublă lectură, accentuată mai ales prin ceea ce am putea numi tentaţia recurentă de a rămâne în mod permanent la frontiera dintre imaginar şi realitate printr-o strategie destul de reuşită de bruiaj al surselor narative, făcând în mod permanent apel la „sursele de a doua mână” a căror veridicitate, imposibil de demonstrat, sfârşeşte întotdeauna prin a se confunda şi a se pierde în teritoriul miraculosului. Este cunoscută, din acest punct de vedere, tentaţia lui Pierre Michon de a jongla cu frontierele mirabilului şi ale miraculosului, termeni a căror pertinenţă a traversat secolele de la Evul Mediu creştin şi până astăzi (4).
Arta de scriitor a lui Pierre Michon nu se mărgineşte însă la mânuirea acestor noţiuni: ce surprinde este mai ales rezultatul pe care acestea îl au asupra operei sale de bijutier al unui univers narativ unic, la confluenţa dintre prezenţa obsesivă a elementelor naturii şi privirea umană absorbită de misterul pe care acestea le degajă, ca o permanentă prezenţă jubilatorie capabilă să scoată în evidenţă aspecte mai puţin cunoscute ale „atelierului secret” al scriitorului. Natura l-a fascinat întotdeauna, ea a funcţionat ca o adevărată oglindă a propriei fiinţe a autorului. Ca, de pildă, în întâlnirea misterioasă cu o căprioară: „ai impresia, scrie el (5), că surprinzi sufletul pădurii: manifestarea lui cea mai vie, cea mai mobilă, cea mai acută, dar care face parte integrantă din ea. Care manifestă cea mai tare acuitate sau cea mai mare fragilitate, cea mai mare inteligenţă, dar care este ca şi mine plină de întrebări suspendate, înspăimântată, pierdută. Tremurăm amândoi faţă-n faţă”.
Două dintre romanele sale mai recente, Abbés (6) şi Les Onze (7), reiau tematica acestui dialog. Substanţa istorică a romanului Abbés este transpusă în trei scurte istorii care conţin trei poveşti despre aşezarea fundaţiilor abaţiale în regiunea limuzină, spre sfârşitul mileniului întâi, mai precis către anul 976. Cea dintâi vorbeşte de mănăstirea Saint-Michel-en-l’Herme, unde Èble, fostul episcop de Limoges, hotărăşte să întărească locul aproape deşert, printr-o ridicătură din piatră albă, ca o insuliţă înălţată pe locul de afluenţă a două râuri, exact acolo unde ele se varsă în mare. Pentru lucrările de desecare, Èble face apel la locuitorii ţinuturilor cu nume misterioase din jur, Grues, La Dive, Triaize, oameni în majoritate pescari, înalţi, cu braţe de fier, dar blânzi după fire. Stilul povestirii este solemn, adevărat omagiu al forţelor capabile să transforme materia: „S-a hotărât confecţionarea unor pluguri foarte grele, cu brăzdare lungi şi largi, pentru şase boi şi patru oameni: căci trebuie săpat adânc, trebuie găsite sub noroiul de suprafaţă pietrele cenuşii şi cele roze, mai uşoare, cele verzi, nămolul albastru de dedesubt, cel gras, cel greu şi diferitele lui culori, trebuie toate amestecate. Şi pentru aceste enorme pluguri, cuptorul fierăriei nu se stinge nici zi, nici noapte, noaptea se bate fierul, se scufundă roşu în apă, în timp ce ţiuie, se logodeşte cu mare forţă, aşa roşu cum este, cu piesele mari din inimă de stejar care vor deveni brăzdare, şi inima de stejar tânăr arde şi ţipă la rândul ei”. Cea de-a doua abaţie, Saint-Pierre de Maillezais, este aşezată, după legenda consemnată în cronici, pe locul unde Gaucelin, viteaz scutier aparţinând Casei de la Blois, ucide un uriaş mistreţ cenuşiu ce semănase spaima la curtea contelui Guillaume. Emma, una dintre damele de la curte îl convinge pe conte să permită fundarea unei abaţii, mai ales că nu se ştie ce semn reprezenta apariţia acestui monstru: era mistreţul lui Dumnezeu sau un demon dintre cei care se ascund la umbra codrilor? În acest Ev Mediu plin de legende, totul este posibil, iar oamenii au nevoie de semne pentru a-şi clădi pe ele credinţa. Despre aceasta vorbeşte şi cronica lui Petrus Malleacensis în partea a treia a cărţii lui Michon. Un craniu presupus a fi cel al lui Ioan Botezătorul este ridicat la rangul de relicvă. Este o perioadă care, cum spune autorul, pune preţ pe oseminte mai ales atunci când ele provin de la Cluny sau de la Saint Denis, locuri renumite ale tradiţiei abaţiale ale Franţei. Printre călugării noii abaţii, Hugues se distinge prin darul oratoriei. Secretul său este un săculeţ în care este adăpostit unul dintre dinţii ce aparţinuse craniului de mai sus. În momentul în care se adevereşte că această relicvă era fără valoare, Hugues îşi pierde darul vorbirii. Farmecul se pierde, vorbele lui Hugues devin bâlbâială. O singură frază cu valoare de laitmotiv reuneşte ca într-o concluzie cele trei părţi ale romanului: „Toate lucrurile sunt muabile şi vecine cu incertitudinea”. Opţiunea de a ţine cititorul într-o atmosferă de deplin mister este şi aici vizibilă.
Constatarea este adevărată şi în ce priveşte romanul Les Onze, larg inspirat din perioada imediat următoare Revoluţiei franceze, perioadă numită de istorici Teroarea. Un tablou pictat de François Elie Corentin sub numele Marele Comitet al anului II îi reprezintă pe cei unsprezece membri ai Marelui Comitet al Terorii. Tabloul este expus şi astăzi la loc vizibil la Muzeul Luvru şi impresionează prin solemnitatea lui. Căci aceşti oameni, deşi iluştri reprezentanţi ai Luminilor, vor sfârşi, după cum se ştie, prin a se omorî unii pe alţii sub lama ghilotinei. Cine sunt, prin urmare, aceştia: nişte sfinţi, nişte tirani, nişte tâlhari sau prinţi? Două secole de istorie nu au fost capabile să găsească răspunsul. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că teroarea pe care ei au declanşat-o atrage şi azi curiozitatea noastră, căci, spune autorul, violenţa exercită o influenţă constantă asupra omului. Ca o marcă indelebilă a Istoriei. În spatele căreia se ascunde umbra scriitorului, cel care deţine cheia acestei naraţiuni construite până în ultimul moment pe misterioasa coabitare dintre adevăr şi legendă, dintre real şi imaginar. Dovada: nu vă grăbiţi să căutaţi faimosul tablou la Luvru, el nu există decât în cartea lui Pierre Michon. Ca multe alte lucruri, de altfel, pe care cititorul va avea surpriza să le descopere. Continuarea traducerii cărţilor lui Pierre Michon în limba română este un act de cultură necesar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper