Ion Brad – 85

Un articol de ***

Ion Brad, memorialist

 

DUMITRU MICU

În imensul repertoriu bibliografic al activităţii de peste şase decenii a lui Ion Brad, în toate genurile literare, ponderea numerică a opurilor de caracter prozastic aparţine memorialisticii. Mai toate acele cărţi includ corespondenţă. O atât de copioasă corespondenţă încât cantitatea ei este doar parţial exprimată titular pe coperţile celor mai compacte tomuri din totalul de (până acum) şaisprezece: Printre mii de scrisori (2009) şi Printre alte mii de scrisori (2010). Variate prin natura conţinuturilor, respectivele producte tipografice se divid obiectiv în două categorii, cele din ciclul Ambasador în Grecia, şase la număr, cuprind (cum o învederează genericul lor), memorii diplomatice, iar celelalte, rememorări de ordin literar şi familial.
Indiferent cât spaţiu ocupă corespondenţa în fiecare volum, niciunul nu e o simplă culegere de scrisori. În toate volumele, scrisorile sunt adnotate. S-ar putea chiar spune că ele constituie mai curând pre-texte. Recitindu-le, atât pe cele primite, cât şi pe cele expediate, scriitorul se slujeşte de ele pentru a reconstitui, asemenea unui istoric, pe bază de documente, crâmpeie autobiografice şi implicit aspecte ale contextului crono-spaţial caracteristic fiecăruia dintre momentele trecutului recuperat literar. „Probe“, dacă putem să ne exprimăm în limbaj juridic, pentru validarea „depoziţiilor“ memorialistului, scrisorile compun osatura discursului recuperativ, dar tot atât de interesante, de incitante, mai edificatoare pentru cititor, dacă nu şi mai şi, sunt şi notaţiile explicative ale aşa-zicând „editorului“ corespondenţei publicate, autor, în acelaşi timp, al unei bune părţi din ea, destinatar al părţii celei mai întinse.
Adnotările „editoriale“, dezvoltate, nu o dată, până la dimensiunile unor construcţii narative independente, întocmesc adevărate tablouri de valoare istorică, pătrunse de palpitul unor timpuri de sinistră, dar şi amuzantă memorie, cromatizate de ambianţe, situaţii şi personaje ce unesc pitorescul cu abjecţia, elanul simulat cu absurdul.
Una dintre mai recentele apariţii în domeniul memorialistic al literaturii lui Brad, antepenultima, face în context, figură mai aparte. Intitulată De dragoste în ani de zbucium (2012), ea asamblează corespondenţa dintre 1947 şi 1955 a scriitorului cu iubita din Blaj, Olimpia Alexandrina Şuteu (Didi, pentru apropiaţi), fostă colegă de liceu, devenită, în 1952 (de Paşti), logodnică, din 6 decembrie acelaşi an (Sf. Nicolae), soţie. De ce corespondenţa doar din acei ani? Fiindcă, pur şi simplu, cea ulterioară n-a mai putut fi utilizată, din cauza hârtiei mizerabile care sugea cerneala, făcând textul ilizibil cu timpul.
Ceea ce un cititor profesionist de literatură remarcă, în primul rând, la parcurgerea scrisorilor lui Brad către Didi este elevata ţinută literară. De n-aş fi asistat, în anii studenţiei clujene, la derularea unei bune părţi a poveştii de iubire imediat preconjugale a colegului blăjan, mai că aş fi tentat să-l suspectez pe acesta de a fi făcut literatură, deliberat, în corespondenţa sa amoroasă, asemenea lui Apollinaire, care, din armată, îi cerea iubitei să-i restituie scrisorile, după ce le va fi citit, în vederea publicării. Impecabil stilistic, aşa-numitul de către Roland Barthes „discours amoureux“ este, în cartea lui Ion Brad, afectuos la modul sobru, decent, fără nici o tentă de dulcegărie. El aliază referirile prozaice (bani, obiecte utilitare, mărunţişuri gospodăreşti) cu notaţia lirică, povaţa cuminte cu umorul, caracterizarea encomiastică cu bârfa, efuzia subtilă cu persiflarea. Adoratorul Olimpiei Şuteu o vesteşte pe aceasta, la o anumită dată, că are palton nou şi mulţumeşte, prin ea, mamei sale pentru nişte bani împrumutaţi, iar la un început de septembrie, îi destăinuie că „s-a întâlnit pe străzile oraşului“ nostru cu „toamna“. Şi specifică: „Venise felin, nesimţită în umbletul ei de nimeni. Şi-a sfârtecat mătăsurile galbene în teii din faţa redacţiei, şi a plâns cu frunze mărunte“. Pline de tandreţe, explicită sau infiltrată meşteşugit, scrisorile către „Didişor“ conţin şi formulări antifrastice, unele la modul insidios punitiv, cominatoriu. Viitorii soţi se acuză reciproc, în repetate rânduri, că îşi scriu prea rar. Reproşurile lui sunt, de regulă, caustice cu graţie, dar pe alocuri şi maliţioase până la cruzime, disimulat. „Eu nu cred că, de două săptămâni, n-ai găsit o jumătate de oră să-mi scrii. Nu că mi-ar provoca insomnii tăcerea ta, dar mi-e ciudă că eşti răuvoitoare“. „Ştiu că ţie nu ţi-e dor (…) Treaba ta. Dacă ai de gând să fii mereu aşa, într-o bună zi vin şi te văd, te sărut pentru ultima dată şi te rog să dormi, să taci, să te măriţi sau să faci ce vrei.“ „Eu niciodată n-am avut răbdare să aştept. Nu pentru că te-aş iubi mai mult decât mă iubeşti tu, dar pentru că sunt mai nervos.“ „Am o poftă grozavă să mă îndrăgostesc de cineva şi n-am de cine.“ Pentru cititor e vădit că asemenea cicăleli nu exprimă convingeri statornicite şi intenţii reale. Vizează efecte literare. „Scriitorul total“ experimentează umorul cu ghimpi, pentru varierea „exerciţiilor de stil“. Adoptând postura de mic Orlando furioso în ordinea sentimentală, el devine de fapt un miles gloriosus ce ţine să-şi afişeze ascendentul asupra femeii, aparent insuficient de devotată, luând-o de sus, necăjind-o, spre a se amuza. Poate fi vorba şi de o maliţiozitate congenitală (benignă), căci, într-o scrisoare, poetul de pe Târnava se recunoaşte „cinic“, ce-i drept, cu specificarea „dar nu pentru toată lumea“. Unele dintre aserţiunile şi apelativele flagelante apar, de altfel, însoţite de propriile negaţii. Spunând, într-o misivă tocmai citată, iubitei, că o lasă, pseudo-inclementul poet adaugă că n-o să facă asta înainte de a mai trece o dată pe la ea, ca să o sărute pentru ultima dată. În alt loc, el se adresează viitoarei consoarte cu „Ex-iubita mea, Didişorule drag“.
Proza epistolară a lui Ion Brad e multiplu realizată literar.
Remarcabil de bine scrisă e şi corespondenţa cu Brad a Olimpiei Alexandrina Şuteu, prezumtivă studentă la Litere, nevoită, din cauza originii sociale nu prea sănătoase, să se angajeze funcţionară în Blaj, apoi în Târgu Mureş, înainte de a se resemna să se înscrie la un institut superior pedagogic.
Dar scrisorile din volumul De dragoste… nu sunt toate de la şi către Didi. Ion Brad a corespondat, în studenţie şi în primii ani ai angrenării totale în viaţa culturală, cu nenumărate alte persoane, de la rude şi două iubite pasagere din timpul facultăţii la colegi şi amici din redacţii, din Uniunea Scriitorilor şi filiala ei clujeană, din presă, din teatru, din învăţământ, din instituţii şi organizaţii, din toate sferele culturii, cu scriitori diferiţi, din România şi din străinătate. Acele scrisori primite care (în număr mic faţă de al celor de ordinul miilor intrate în masivele tomuri menţionate la început) fac liantul cărţii De dragoste…, provin de la, între alţii, Mircea Zaciu, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Ioanichie Olteanu, M.R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu. Câteva sunt de la mine.
În temeiul dezvăluirilor din respectivele texte, dar mai cu seamă graţie prodigiozităţii memoriei proprii, Brad recuperează din subteranele timpului o sumedenie de fapte felurite, multe minore, însă caracteristice şi ele, în subsidiarul celor eminamente definitorii, unor perioade sau momente istorice, unor ambianţe, medii şi climate sociale. Memorialistul reconstituie sau doar relatează situaţii din „lumea prin care a trecut“, începând din primul an al studenţiei sale clujene, coincidentă cu a mea, mergând până la naşterea fiicei sale, Lia. Aflat şi eu în miezul multora dintre acele realităţi, unele dintre ele mi-au rămas în minte exact aşa cum le regăsesc în volumul de care vorbesc. Resuscită în amintire momente din Facultatea clujeană de Filologie, unde, la un seminar, ne-am pomenit, în sală, cu Groza şi Luca, neanunţaţi, modesta casă de pe Şincai, unde stăteam împreună, Brad şi cu mine, la Margit neni, devotată cinstitoare a lui Bachus, din cimitirul de lângă universitate, unde învăţam în colectiv, pentru examene, din bodegile în care băieţii cu veleităţi scriitoriceşti poposeam câteodată, atunci când vreunul dintre noi avea ce să scoată din pungă.
De mai larg interes sunt însă scenele din lumea culturii, menţionările biografice sau privind firea unor scriitori. Cititorul află ce au avut de îndurat, în anii de vârf ai terorii comuniste, Agârbiceanu, maltratat în propria casă, abuziv naţionalizată, istoricul Ştefan Manciulea, teologul filosof Ioan Miclea, cum au pierit în închisori episcopii Iuliu Hossu şi Ioan Suciu, cum au fost distruse Muzeul de Ştiinţe Naturale şi (parţial) biblioteca liceului blăjean „Sf. Vasile“, ce a urmat pentru intelectualii din Blaj după scoaterea, în 1948, a bisericii greco-catolice în afara legii. Nu lipsite de relevanţă sunt o seamă de fapte de mică istorie literară, precum acela că, în primii ani de apariţie a Almanahului literar, doi tineri colaboratori, Ion Motoarcă şi Vasile Căbulea, semnau în acea publicaţie poezii şi respectiv proze scrise de Ştefan Augustin Doinaş şi I.D. Sîrbu, care nu aveau atunci drept de semnătură.
Cei mai mulţi dintre „anii de zbucium“ evocaţi de Ion Brad, în cartea sa din 2012, fiind parcurşi la Cluj, e normal ca majoritatea creionărilor de acolo să înfăţişeze scriitori şi alţi intelectuali clujeni (ardeleni, în general) sau domiciliaţi temporar în oraşul de pe Someş: Blaga, Emil Isac, Kós Károly, Nagy Istvan, Cornel Regman, A.E. Baconsky, Süto András,
D. Vatamaniuc (pseudonim: Dumitru Drumaru), Victor Felea, George Munteanu, Iosif Peravin (pseudonim: I. Verbină), Ion Lungu (pseudonim: Laurenţiu Tudor), Szazs János, Tiberiu Utan, Ion Horea şi alţii.
Prezenţă majoră în poezie, roman, dramaturgie, activ şi în eseu şi critică literară, Ion Brad contribuie substanţial, de peste zece ani, la expansiunea genului memorialistic.

 

Cu Ardealul în suflet şi în glas

Constantin Coroiu

Biografia şi literatura lui Ion Brad poartă sigiliul puternic al obârşiei, al izvorului blagian, dar şi al spiritului şi faptei ziditoare ale unor mari cărturari, oameni politici, profesori, scriitori transilvăneni. Pănadele natal, Blajul învăţăturii temeinice şi al durerii de neam, cu providenţialii săi dascăli care s-au dedicat formării atâtor generaţii în şcoli ce, datorită apostolatului lor, şi-au dobândit prin vreme şi vremuri un pilduitor renume, precum Liceul Sf. Vasile cel Mare, dar şi Clujul universitar cu magiştri ca Ion Breazu, D. Popovici sau Liviu Rusu sunt repere fundamentale. Ion Brad este unul dintre scriitorii cu Ardealul în glas. Este Ardealul lui Micu Klein, al lui Timotei Cipariu, consăteanul lui Ion Brad, al lui Simion Bărnuţiu, care ne previne: „Numai în pământul patriei poţi învia la Judecata de Apoi“ şi ne sfătuieşte: „Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi!“; Ardealul lui Ioan Suciu, dar şi al „prinţului leproşilor“, Monseniorul Vladimir Ghika, ori al lui Alexandru Todea care îi adresa lui Gheorghiu-Dej, după eliberarea din închisoare, în 1964, un memoriu privind starea Bisericii Greco-Catolice, cu cei 1.800.000 de credincioşi români ai ei, desfiinţată în 1848. Un text magistral, de care am luat cunoştinţă graţie lui Ion Brad, în care era denunţat, în fond, caracterul antinaţional al unei legi mutilatoare de suflet. Este un noroc, dar şi o dulce şi fecundă responsabilitate să te naşti şi să te formezi într-un spaţiu înnobilat de asemenea mari conştiinţe. Trebuie să fii, însă, şi vrednic de un asemenea noroc. Ion Brad s-a străduit să fie. Poet, prozator, memorialist, el se numără printre scriitorii din generaţia mai vârstnică, dar nu numai, apăsaţi deopotrivă de povara trecutului şi de „morala“ prezentului, ceea ce se reflectă în modul cum sunt receptaţi în actualitate. Nu e deloc comod şi, de la un punct încolo, este şi nedrept.
În masivul volum de confesiuni şi memorialistică sub formă de dialog cu Ilie Rad, pe care l-am comentat aici pe larg, Ion Brad, despre literatura căruia au scris de-a lungul deceniilor critici şi isorici literari ca G. Călinescu, Al. Piru, Romul Munteanu, Dumitru Micu, Petru Poantă, dar şi un poet şi rafinat degustător de artă şi poezie, ca Al. Philippide (Studii şi portrete literare, 1963), face o revelatoare radiografie a parcursului său. E de salutat faptul că, aşa cum subliniam şi altădată, scriitorul mizează pe sinceritate, înainte de toate cu sine însuşi: „înţeleg să nu-mi ascund gândurile, întâmplările şi gesturile de atunci“ (din epoca realismului socialist – nota mea). Mai mult, se consideră „principalul vinovat“ de faptul că a cedat unor „îndrumări“ şi „exigenţe“ în cărţile sale de început.  Câteva motive ale liricii lui Ion Brad sunt, aşa cum critica a observat, statornice. Între alţii, Mircea Zaciu constata că tonului din primele sale volume i-au luat locul „nostalgia originilor şi melosul elegiac“. Dominant este  cultul Rădăcinilor, nu întâmplător acesta fiind titlul unui întreg ciclu liric al lui Ion Brad, cult generat, însoţit şi potenţat printr-un efect invers de sentimentul dezrădăcinării ce pune o puternică amprentă melancolică pe poezia sa. Sub semnul cultului originilor stă, desigur, şi evocarea figurilor emblematice ale istoriei şi spiritualităţii româneşti, în primul rând ale celei ardelene: Timotei Cipariu, Avram Iancu, Inochentie Micu Klein. Prin Ora întrebărilor, o antologie de autor, pare că poetul a dorit să-şi arate adevărata faţă, cea care îl reprezintă. Şi în bună măsură a reuşit. Psihologic vorbind, asemenea demersuri, chiar dacă făcute nu o dată cu o maximă exigenţă, sunt suspectate nu doar de subiectivism, altminteri de înţeles şi, până la un punct, necesar, ci şi de intenţia de ocultare a ceea ce nu-i este favorabil în contemporaneitate ori în postumitate autorului. Ion Brad şi-a antologat acele poezii în care predomină tonul elegiac şi melancolic. Şi e de salutat că poetul a vrut prin aceasta să se legitimeze, făcându-şi de fapt, indirect, un autoportret sui generis. Or, este cunoscut îndemnul lui Călinescu: defineşte-te singur şi ai să fii crezut! Proza sa se înscrie în linia epicii rurale ardeleneşti, de la Slavici la Agârbiceanu şi Pavel Dan, trecând fireşte prin cel mai mare care este Liviu Rebreanu. Ion Brad a ambiţionat să scrie o saga ţărănească (trilogia Descoperirea familiei, Ultimul drum şi Raiul răspopiţilor), operă remarcabilă, chiar dacă inegală ca forţă epică, în fond, proza unui autor care este înainte de toate poet. În fine, Elada, cu inegalabila sa mitologie întemeietoare de cultură universală şi de civilizaţie a umanităţii, a marcat profund scrisul celui ivit sub zodia latinismului ardelean care a avut însă privilegiul de a cunoaşte bine Grecia timp de peste nouă ani cât timp s-a aflat acolo ca ambasador al României.
Deosebit de importantă şi captivantă, din mai multe puncte de verdere, este memorialistica lui Ion Brad, o pondere însemnată având-o cea privind activitatea diplomatică. Cărţile sale de literatură subiectivă documentează cu rigurozitate ardelenească asupra mai multor epoci istorice distincte. Masivul volum de convorbiri cu Ilie Rad este cel mai recent argument în acest sens. Sunt de mare interes mărturiile despre perioada realismului socialist şi comportamentul unor scriitori şi intelectuali de vază din acel timp. Apoi, cele despre evenimente, reacţii, apariţii editoriale, reprezentaţii teatrale, filme etc. din deceniile antedecembriste ce au avut un mare impact în conştiinţa publică. Ca unul care din poziţiile oficiale ce le-a deţinut a fost nu o dată implicat în ele, Ion Brad vine cu date inedite menite să-l intereseze pe orice istoric literar, al culturii sau al mentalităţilor care se respectă. Nu puţine măşti postdecembriste cad lamentabil în praful unei istorii buimace. Dar nu e vorba numai de lumea culturală şi artistică, ci şi de cea politică. Două lumi care interferează inevitabil. Uneori se ciocnesc, alteori coalizează. Aş reaminti un exemplu pe care l-am mai evocat: politrucul Vasile Patilineţ, un ins primitiv, i-a propus lui Ceauşescu ca filmul Reconstituirea să fie pur şi simplu distrus. În legătură cu furtuna creată de spectacolul cu Revizorul, de un interes deosebit mi se pare a fi, pentru cel ce studiază epoca, o mărturie a lui Ion Brad care, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, avizase reprezentaţia, iar pentru asta era să fie spulberat din funcţie, episodul audienţei la Nicolae Ceauşescu, care i-a spus: „Uite, dacă apare un singur articol ce nu le place, în Revista Institutului de Istorie a Partidului, vine ambasadorul sovietic şi mi-l pune aici, pe masă…“.
Folosesc acest prilej aniversar pentru a menţiona pe scurt câteva figuri feminine evocate de memorialist. Sensibilitatea de scriitor, ţinuta intelectuală şi respectul valorilor sunt însuşiri care au făcut ca prestaţia sa de deţinător al unor însemnate funcţii, îndeosebi în sistemul culturii şi al artelor, să fie constructivă şi uneori întemeietoare. Epistolele trimise demnitarului Ion Brad de către Veturia Goga, de pildă, străbătute de o emoţie reţinută, demnă, sunt impresionante. Ceea ce astăzi este trafic de influenţă lucrativ până la complicitate cu cei ce jefuiesc această ţară de vreo 25 de ani încoace, în acea vreme era lobby în sprijinul unor fapte menite să dăinuie. Veturia Goga, veritabilă eroină de mare roman, care descindea în Cluj „ca o călugăriţă îmbrăcată în negru şi sprijinindu-se într-un baston cu măciulie de argint“, l-a onorat pe Ion Brad cu gratitudinea şi prietenia sa. Ştiu din alte mărturii cât de selectivă era în a-şi arăta fie şi simpatia pentru cineva, darmite prietenia. Una din scrisorile trimise lui Ion Brad, de o căldură pe care n-aş fi bănuit-o la cea care îi dădea ordine miliţianului din sat, iar acesta, la rândul lui, le executa întocmai şi apoi le raporta „Doamnei Prim Ministru“, se încheia astfel: „Şi eu acum îţi strâng mâna cu prietenia de demult. M-aş bucura să-mi scrii ceva şi despre copilul căruia la naştere i-am lucrat o pereche de botoşei“. Îşi asumase la o vârstă înaintată misiunea de „conducător de şantier“ la Ciucea şi îşi revendica, pe bună dreptate, cu o energie incredibilă, molipsitoare aş spune, „titlul de bun gospodar“. Ion Brad i-a stat alături în tot ce a înfăptuit pentru cinstirea memoriei lui Octavian Goga. Un profil luminos, de o autentică nobleţe, deşi sumar schiţat, mai mult sugerat, este cel al Doamnei Lisette Perlea, soţia marelui muzician şi cumnata lui Mircea Eliade, care „se lăuda că este fiică de răzeşi şi se vedea în toate cuvintele şi gesturile ei că chiar este“. Soţii Perlea, povesteşte Ion Brad, trăiau la New York într-un „apartament modest, de oameni săraci“ dintr-un cartier cu case cenuşii, în timp ce: „La noi, pe-atunci, maeştrii tuturor artelor locuiau prin vile şi apartamente de lux“. Un alt personaj de roman evocat de Ion Brad este Agatha Bacovia, a cărei râvnă în a veghea şi, aşa-zicând, a organiza posteritatea Poetului a intrat în mitologia literară. A susţinut-o în eforturile sale, inclusiv privind înfiinţarea Casei memoriale „George Bacovia“.
Acum, când a ajuns pe creasta unei vârste a împlinirii, îmi place să-l ascult pe Ion Brad intonând: „Vin toamnele din urmă… Mai blânde, cumsecade / Mă-ntâmpină. Şi toate m-au uimit / Că pun să bată clopotu-n Pănade / De parcă-aş fi un sfânt mitropolit…“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper