Grigorie Minea – stihiile zburătoare

Un articol de MIHAELA PROCA

Pendulând între forma închisă, alcătuită pe reperele clasicităţii şi forma deschisă, ce captează dinamica efemerului, gama subiectelor plăsmuite de Grigorie Minea mai cu seamă în bronz şi piatră conturează drept element-cheie al compoziţiilor sculpturale duhul mişcării, tensiunea interioară care imprimă vibraţia superficiilor şi deformarea volumelor ce sfidează gravitatea. Retrospectiva recentă de la Galeria Orizont a expus temele recurente de-a lungul mai multor decenii de trăire întru sculptură, de la statuara monumentală la plastica mică şi relief, într-o regrupare parcimonioasă şi evocatoare prin selecţia operată. Astfel, am pătruns în universul eminamente antropomorf al sculpturilor lui Minea, cu temele sale preponderent ale devenirii spirituale, de sorginte literară, punctând etapele evoluţiei în timp: timpul istoriei biblice raportat la istoria personală, dezvoltarea dinlăuntru spre înafară, într-o perpetuă spirală a forţei interioare care transfigurează conturele şi dizolvă suprafeţele.
Păstrând în minte compoziţiile prezentate de curând de Grigorie Minea, ne permitem să conturăm câteva gânduri pe marginea unei opere extrem de exigente până în detaliu, operă a maturităţii vii şi creatoare.
Dincolo de rigoarea clasică şi echilibrul proporţiilor din grupul statuar Adam şi Eva, ori de plasticitatea portretului tradiţional, evocând fizionomia şi tensiunea psihologică deopotrivă (Brâncuşi, Grigore Moisil, Ion I. C. Brătianu, Olga, Cap de fată, Maria Bjornson  ş.a.), dominanta exponatelor a fost alcătuită de compoziţiile dinamice, cu volume distorsionate, uneori într-un echilibru fragil, precum Bunavestire, Înălţare, Primăvara, Victorie, Dansul Salomeei, Desprindere, ori mai ales variantele de Zburătoare. De fapt, în sculpturile lui Minea este o singură temă, cea a elanului ascendent, care este ilustrată în variante diferite, cu reveniri în timp.
Sunt lucrări în care vibrează bronzul suprafeţelor rugoase, captând lumini şi umbre, uneori cromatizate parţial spre a potenţa efectul jocului contrastant al volumelor. Siluetele pe traseu curb ori elipsoidal înglobează aerul din jur în cursul mişcării elansate, încremenite într-o secvenţă fulgurantă. Corpul uman este pretext pentru mişcare, astfel încât figurile reduse se estompează, iar membrele fragile se subţiază, dezvelite de sub falduri învolburate. Poziţionările siluetelor în zbor, cu gesturi ample potenţate de traseul aripilor ori drapajelor, forţează limitele gravităţii în străduinţa de a învinge materialitatea. Minea adaugă sau scoate volume compacte atunci când dinamica formală o cere, polisează, conferă patină ori cromatizează suprafeţe restrânse, ce atrag astfel lumina şi umbrele în mod diferenţiat.
Un joc al volumelor în ritm sincopat alătură plinurile şi golurile la limita echilibrului formal, armonia subsumându-şi construcţia în spaţiu cu rigoarea cerebralităţii. În sculpturile lui Minea este o permanentă rupere de planuri, suprafeţele lise şi şlefuite alternând cu cele cu asperităti şi accidentate. Dinamismul defineşte mai cu seamă plastica mică, iar în cazul unei compoziţii statice (Aer cald) imprimă fragmentarea superficiilor, ca şi cum ar fi bulgări de lut striviţi pe un schelet. Între gracilitatea mişcărilor discrete şi torsionarea corpului cu gesturi largi spre înalturi sunt nesfârşite ipostaze captate în momentul de maximă tensiune a mişcării, secvenţe suprapuse în desfăşurare, păstrând prospeţimea impulsului, dincolo de prelucrarea elaborată în laboratorul mental.
În expoziţie au fost etalate exemplare din întreaga gamă formală abordată de Minea, de la figurativ la stilizare avimorfă şi abstract (Cele cinci elemente: pământ, apă, lemn, aer, foc, Pasăre, Zbor), executate în materiale diferite (bronz, piatră, aluminiu, fontă, ipsos), a căror alăturare subliniază plasticitatea materiei înseşi. Se ajunge la forma finală la capătul stilizărilor succesive, care reduc sintetic liniile de forţă la esenţial, la forma clară, a cărei materialitate vibrează ca într-un joc secund.
Pornind de la postúrile tradiţionale ale temelor Patimilor, sculptorul alcătuieşte compoziţii inedite prin adăugarea unui suport în fundal (un perete vertical la Pietà, un caroiaj din ţeavă striată la Christ), care exacerbează dematerializarea formală a corpurilor din primul plan, alcătuite din segmente corodate suprapuse, descărnate şi fragmentate, inducând aparenţa fragilităţii.
Reliefurile în bronz, de dimensiuni mici (Bunavestire, Ursitoarele, Bacantă), prezintă personajele drapate în văluri unduioase, cu linii de contur fluide şi estompate. Mai mult ca niciodată, planul suport vertical devine pretext pentru suprapunerea straturilor de falduri moi, sugerând transparenţa şi lichefierea materialităţii. Compoziţiile sunt astfel percepute într-o armonie polifonică, sub bagheta ucenicului vrăjitor care este autorul.
În lucrările lui Minea, bucuria de a plăsmui forme vii reiese deopotrivă din portretele finisate laborios, cât şi din compoziţiile alegorice cu siluete giacomettiene şi o corporalitate fragmentată. Structurile recompuse de dinamica liniilor de forţă cresc organic şi se desprind de sol, ţâşnind sub impulsul elanului vital. În relaţia spaţială cu aerul din jur, ansamblurile volumetrice ale alegoriilor par a se destrăma sub presiunea atmosferei şi, deopotrivă, a greutăţii proprii, dizolvate fiind şi reasamblate fragmentar, cu aspect inegal şi rugos. Realcătuirea formei finale, rezultat al decantărilor succesive, poartă amprenta libertăţii gestului creator şi imponderabilului afectiv.
Şi, pentru că suntem la ceas de bilanţ al unei cariere împlinite, se cuvine să amintim cuvintele de întâmpinare ale lui Ion Frunzetti, din 1971, la fel de adevărate şi acum: „Minea spune omului oraşelor noi că, pe undeva, sufletul lui are rădăcini în sat. Că omul, oricât de civilizat, e o plantă cu ecouri ecologice: de aici şi de acuma. Iată un sculptor căruia de i s-ar cere să spună cum face ca să-i iasă opera, ar face-o din nou!”

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper