Francis Bacon: „Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc“

Un articol de ION CREŢU

Toată viaţa i-a plăcut să poarte ciorapi de damă. „Pictura mea va ajunge într-un muzeu sau la lada de gunoi.“ Tabloul Trei studii ale lui Lucien Freud s-a vândut cu suma record de 142 de milioane de lire.

Pentru oamenii din generaţia mea, radioul şi cinematograful au fost principalele canale media de informaţie culturală autentică. La emisiunile Teatrul radiofonic am ascultat pentru prima dată Hoţii de Schiller, Apus de soare al lui Delavrancea, Bădăranii lui Goldoni şi câte alte capodopere ale teatrului universal, în interpretări care îţi tăiau respiraţia. Manolescu, Vraca, Bulandra, Birlic şi celelalte mari voci ale scenei ne intrau în casă pe calea undelor şi ne luminau sufletul şi inima. Aşa se pornea în viaţă cu piciorul drept. La fel cinematograful. Mergând la film am aflat, pentru prima dată, despre viaţa şi patimile lui Michelangelo, datorită peliculei Agonie şi extaz (1965), ecranizarea romanului omonim al lui Irvin Stone, despre tribulaţiile insolite ale lui Toulouse-Lautrec din Moulin Rouge (1952), filmul lui John Huston, sau despre existenţa dramatică a lui Van Gogh din filmul cu acelaşi nume (în original Lust for life) din 1956… Nu altfel am luat cunoştinţă cu lumea chinuită a lui Luchian etc. Asta înainte de a păşi într-o sală de teatru sau într-un muzeu. Nu mai vorbesc despre faptul că albumele Skira au rămas multă vreme un ideal neatins.
Tot pe calea cinematografului m-am întâlnit prima oară cu Francis Bacon şi cu creaţia lui controversată. Asta înainte de a-mi comanda studiul monografic bogat ilustrat This is Bacon datorat lui Kitty Hauser, Laurence King Publishing, 2014. Prilejul mi s-a oferit prin intermediul peliculei Love is the Devil. A Study for the Portrait of Francis Bacon (1998), în interpretarea lui Derek Jacobi, Daniel Craig… Filmul a fost centrat mai ales asupra poveştii de dragoste trăită de pictor cu un hoţ mărunt, intrat în viaţa lui în mod absolut accidental. Mai interesant decât acest aspect – homosexualitatea a fost decriminalizată, în Anglia, încă din 1967, în vreme ce la noi se discută şi azi despre homofilie doar pe la colţuri şi în şoaptă –, mi-au părut unele coincidenţe. Mai precis, dincolo de asemănarea fizică, uşor de realizat, la urma urmelor, dintre Derek Jacobi şi Francis Bacon (urmăriţi emisiunea Tale e Quale de pe RAI1 şi veţi înţelege mai bine despre ce vorbesc), să spunem că amândoi sunt/ au fost homosexuali şi că nici unul dintre ei nu a beneficiat de educaţie formală în domeniul lor profesional (Jacobi este, ca formaţie, istoric, dar a învăţat meserie pe lângă Peter O’Toole!!!), în vreme ce Bacon a fost autodidact, ceea ce se întâlneşte mai rar în zilele noastre la un asemenea nivel de performanţă artistică. Dincolo însă de aceste detalii care ţin, poate, de frivolitate, să precizăm că filmul a jucat un rol însemnat în economia operei lui Bacon. Suficient să amintim că figura surorii, din pelicula lui Eisenstein Crucişătorul Potemkin (1925), schimonosită într-un strigăt mut, l-a urmărit în mod obsesiv. Nu mai puţin influent s-a dovedit filmul suprealist al lui Buñuel, Câinele andaluz, din 1929.
Aceste două experienţe, dar şi altele, de aceeaşi natură estetică, l-au făcut pe Bacon să afirme că „frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc.“ În sfârşit, ca să închidem bucla Bacon-cinematograf, să precizăm că Christopher Nolan, unul dintre marii regizori contemporani, se declară inluenţat de opera pictorului britanic.
Nu o dată au fost ironiziaţi politicienii care şi-au făcut publice simpatiile artistice sau literare. Este cunoscut cazul omului din vârful piramidei politice de la noi care s-a găsit în treabă lăudându-se că l-a citit pe Cărtărescu (ca, după patru ani, sã repete că încă îl mai citeşte pe autorul Levantului!!) făcându-i scriitorului un mare deserviciu şi omului politic nici un serviciu. Nu altfel a procedat conservatoarea Margaret Thatcher, care, întrebată dacă îl cunoaşte pe Bacon a răspuns: „Ah, da, este artistul care a pictat tablourile acelea oribile!“, la care Bacon a răspuns că nu pictura lui este oribilă, ci lumea pe care au creat-o politicieni ca ea. Ce-i drept, Bacon nu excelează printr-o pictură peste măsură de „frumoasă“ – frumoasă în sensul clasic al termenului, dar nici nu i se poate reproşa, la o adică, faptul că ar fi iniţiat o direcţie nouă în estetica plastică. Este suficient să privim istoria picturii pentru a vedea cât de puţin a inovat Bacon, din acest punct de vedere. Am spune, mai degrabă, că a mers pe linia unor înaintaşi de la Bosch şi Arcimboldo – vezi Iarna –, la Van Gogh, Picasso, Munch şi Basquiat, pentru a înţelege că „urâtul“ nu este descoperirea lui. Putem afirma, totuşi, că pictorul britanic a ridicat discursul plastic la o gravă şi constantă meditaţie asupra condiţiei umane. Cu siguranţă că studiul lui Eco Storia de la bruttezza (2007) poate constitui un ghid preţios pentru cei interesaţi să aprofundeze înţelegerea categoriei estetice a urâtului. (Esteticianul italian vorbeşte la un moment dat chiar despre „natura aristocratică a urâtului“ – cu trimiteri la Proust etc.
Francis Bacon s-a născut la Dublin, în 1909, fiind al doilea dintre cinci copii, într-o familie care nu prea avea nimic în comun cu arta. Mai mult, după cum îşi aminteşte pictorul într-o serie de interviuri acordate criticului David Sylvester, atmosfera familială nu era deloc prielnică unei copilării fericite. „Mama şi tata erau dezgustaţi de mine,“ precizează Francis. Şi pe bună dreptate, s-ar putea crede, din moment ce tatăl lui îl surprinde într-o zi, la vârsta de 16 ani, îmbrăcând lenjeria intimă a mamei lui. Această experienţă, pe fondul unei ţări marcate de război, agresiune continuă – mama lui, se pare, nu a stat niciodată cu spatele la o fereastră cu perdelele trase – l-a marcat profund pe viitorul pictor.
Dacă lui Bacon i-a lipsit educaţia artistică formală, după propriile spuse, n-a fost străin de ceea ce s-ar putea numi „cultura imaginii“ – de care a rămas ataşat toată viaţa. Mai mult, el nu a făcut deosebirea dintre cultura de calitate şi cea inferioară, nici distincţiile obişnuite dintre artă şi viaţă. „Mintea şi locuinţa lui, precizează Kitty Hauser, autoarea acestui interesant studiu-album, erau pline de imagini provenind din diferite surse: film, literatura medicală, galeriile de artă, viaţa de zi cu zi, iar aceste imagini şi-au croit drum, în mod conştient sau nu, în pictura lui.“
Respins de familie, Bacon a plecat la Londra, unde a trăit o vreme ca un boem, cu trei lire pe săptămână, bani trimişi de mama lui, din furtişaguri, prostituţie masculină… Un unchi dinspre tată, din dorinţa de a-l pune pe drumul cel bun, l-a luat cu el la Berlin, oraş, care, spune W.H. Auden, era raiul homosexualilor. Atmosfera acelor ani este surprinsă destul de expresiv, aş spune, de regizorul Bob Fosse în filmul său Cabaret, 1972 (dacă tot vorbeam de puterea imaginilor!). Mai precis, în cuvintele lui Stefan Zweig, Berlinul anilor ’30 era un veritabil babilon al lumii moderne – mai explicit, un loc ideal pentru un tânăr cu temperamentul deviant al lui Bacon. Experienţa berlineză nu a contat atât de mult pentru formaţia lui viitoare, deşi oraşul fierbea de experienţe artistice dintre cele mai interesante: Bauhaus, „noul obiectivism,“ cinematograful etc.
Când unchiul lui pleacă în lume cu o femeie şi-l părăseşte, Francis ia calea Parisului – fără un plan anume, fireşte. De aici la Londra nu este decât un pas, pas pe care Bacon îl face, Dumnezeu ştie prin ce minune, ca interior designer. În acest moment intră în viaţa lui Roy de Maîstre, pictor de o oarecare notorietate, care-l introduce în lumea şevaletului, îl scoate în cercurile artistice literare ale Capitalei britanice. Cert este că, asemenea altor confraţi, Francis Bacon cunoaşte un succes fulminant încă din timpul vieţii. E suficient să spunem că tabloul Trei studii ale lui Lucien Freud este achiziţionat cu fabuloasa sumă de 142 de milioane de lire şi că pânzele lui şi-au făcut loc în cele mai renumite muzee ale lumii, aduncând o clarificare esenţială premoniţiei sale, potrivit căreia „pictura mea va ajunge în muzeu sau la lada de gunoi.“ O ilustrare exemplară a proverbului potrivit căruia nu doar „Căile Domnului sunt nebănuite“, ci şi ale artei. Mai ales acestea.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper