FITPT – ediţia a şaptea

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul Luceafărul din Iaşi a ajuns la a şaptea ediţie. Un drum lung şi consistent în care publicul ieşean a fost treptat pregătit pentru Noi Realităţi Teatrale, tema de anul acesta. Selecţia directoarei artistice, Oltiţa Cîntec a cuprins, după propria mărturisire, „formule estetice care, de câteva decade, au diversificat peisajul: teatru documentar, teatru vizual, de obiecte, ambiental, educaţional, participativ, coregrafic, teatru-dans. Nu numai prin spectacole propriu-zise, ci şi printr-o secţiune de film mai bogată ca niciodată în această ediţie“.
În selecţia totdeauna serioasă a criticului de teatru Oltiţa Cîntec şi-au găsit locul spectacole experimentale ca Pescarul şi sufletul său, Teatrul Odeon, regia Carmen Lidia Vidu sau Vieţile sfinţilor din cartier, creaţia polonezei Agata Kucinska, cele cu tematică actuală, ca spectacolul ceh Putin schiază, după Jurnalul rusesc al Annei Politkovskaya, un avertisment asupra noului totalitarism, Panica, regia Theodor-Cristian Popescu, American Dream de Nicoleta Esinencu sau Contra iubirii, regia Bobi Pricop, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Au fost prezente şi spectacole semnate de artişti îndrăgiţi, ca Iluzii, regia Cristi Juncu, de la ACT sau Mozart Steps, coregrafia Gigi Căciuleanu, Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu. Întâlnirea cu producţiile lor a însemnat, ca de fiecare dată, o încântare pentru public.
„Nu a lipsit platforma teoretică asigurată de conferinţe, ne asigură Oltiţa Cîntec, care să ghideze spectatorii în această perioadă de o dinamică estetică cum nu a mai existat în istoria teatrului. Am căutat să ilustrez aceste formule, dar să fie şi spectacole inedite, exclusivităţi naţionale, un principiu pe care l-am stabilit încă de la prima ediţie. Am avut teatru acustic, o coproducţie olandezo-norvegiană, Domnul Molsk, în care personajele erau substituite de sunete de referinţă. Era o formulă de teatru onomatopeic, de teatru sonor, în care, cu sprijinul tehnicii, sunetul se auzea din diferite locuri ale scenei. Măiestria realizatorilor îi făcea pe spectatori să-şi întoarcă privirile spre spatele scenei, de unde răsuna dintr-un difuzor plânsetul unui bebeluş, crezând că el era acolo. Am avut teatru într-un cort militar, o formulă de teatru documentar din Cehia, Putin schiază. Noi l-am amplasat în holul de la Palatul Culturii din Iaşi care este, de ani de zile şi probabil că va mai fi mulţi ani, în restaurare. Spectacolul vorbeşte despre ascensiunea politică a lui Putin, despre lipsa de democraţie, pornind de la Jurnalul rusesc al Annei Politkovskaya, jurnalista care a fost ucisă. Din păcate, sunt foarte muţi ziarişti care, practicându-şi profesiunea aşa cum trebuie, au avut de suferit. Sunt lucruri importante la care toată lumea ar trebui să mediteze. Şi Occidentul, în contextul politic şi economic actual, nu ar fi rău să vadă cât mai multe spectacole de acest gen.“
Iar surprizele de la FITPT au continuat, după cum ne precizează Oltiţa Cîntec:
„A fost teatru pe apă, Iona de la Teatrul Sala Mică, Cluj, un proiect realizat de Mihaela Panainte cu Florin Vidamski pe lacul din Salina Ocna. Neavând aici salină şi lac subteran, regizoarea a adaptat spectacolul pentru lacul Ciric. A fost o seară incredibilă. Se vedeau stelele, luna. Am avut şi teatrul de obiecte al Companiei „Philippe Genty“ din Franţa, făcut de acest mare creator. Spectacolul demonstra cum Odiseea lui Homer, o operă clasică, de referinţă, poate fi transformată cu foarte multă imaginaţie scenică într-o reprezentaţie de teatru cu obiecte din recuzita unei bucătării. Ulise era un tirbuşon, Telemah, unul mai mic, Penelopa era o sculptură din gheaţă de dimensiuni mai mici care se topea la propriu în timpul reprezentaţiei de dorul lui Ulise. Pretendenţii la mâna Penelopei erau două lumânări aprinse de pasiune. Camarazii lui Ulise erau bomboane de ciocolată cu diferite arome, corabia lor era un făraş, pânza corabiei era un evantai care se deschidea şi se închidea. Iar actorii erau extraordinari. Toate poveştile din Odiseea erau spuse într-o formulă sintetizată de trei actori care jucau la vedere, folosindu-şi corporalitatea, mimica şi făcând mai multe voci. A fost realmente o desfăşurare extraordinară de imaginaţie“.
Un basm pentru zilele noastre
După Prinţul fericit, premiera de anul trecut, Teatrul Luceafărul din Iaşi şi-a regalat publicul din festival cu un nou spectacol, Basmul Prinţesei Repede-Repede, în regia lui Ion Ciubotaru, perfect adaptat la tema festivalului, Noi realităţi teatrale. Textul, dramatizat de Oltiţa Cîntec după Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, vede pentru prima dată luminile rampei. Ideea basmului s-a născut pe blogul celor doi autori, combinând versurile şi proza. Numele lor este din capul locului garanţia pentru o largă desfăşurare de inventivitate lingvistică şi pentru nenumărate şi amuzante jocuri de cuvinte (dacă nu ar fi decât să cităm leimotivul Smeagoliţei, „Aici e titirezul cu miezul“).
În spate, o piramidă mare, castel-fortăreaţă, cu pereţi transparenţi. În mijlocul său, străjuită de două personaje, stă Prinţesa Repede-Repede. Deasupra ei, o gură mare, pictată în contururi daliniene. Cu timpul, acest modern palat de cleştar îşi va ridica sau coborî, după caz, pereţii laterali. Prinţesa Repede-Repede (Elena Zmuncilă), inadaptată la o ţară plină de lentoare, după cum o arată şi numele, Lentmania, îi trimite alesului o „scrisoare/ scrisorete/ scrisoramă“, cerându-i să vină să o peţească şi să o ducă într-o lume mai potrivită cu temperamentul ei plin de viaţă. Aşa că spectacolul devine un fel de „road-theatre“, cu drumuri – simbolice, desigur -, de-a lungul şi de-a latul scenei. Pe de o parte, există un drum al răvaşelor care cutreieră lumea, redactate de scribii Povestuci şi purtate de mesagerul Ciupercuţa Verde. Pe de altă parte, alesul, Pitic bun (George Cocoş), porneşte în căutarea miresei într-o călătorie – inevitabil, iniţiatică –, pretext pentru a-şi face tovarăşi de drum din diferite regnuri, o Elevă, un balaur sau un Căţeloi (Emanuel Florentin) îndrăgostit lulea de Ciupercuţă. Schema o respectă pe cea a basmelor, dar întruparea sa e cum nu se poate mai modernă, cu un laitmotiv muzical (Vlad Rotaru), care face spectatorul să nu poată sta locului, să se bâţâie şi el, literalmente, pe scaun, în ritmurile muzicii.
Dar ceea ce câştigă publicul, indiferent de vârstă, este universul vizual halucinant, creat de scenografa Alina Herescu care parcă se întrece de fiecare dată pe sine. Valuri de inventivitate se topesc în costumele ei de o frumuseţe tulburătoare. Designul fiecărui personaj e o poezie ludică, aşa că fiecare ar fi tocmai bun de pus pe coperta unei reviste. Costumele iau ochii prin croială, culoare, eleganţă, fineţea accentelor jucăuşe şi zecile de detalii. Pur şi simplu, taie răsuflarea. Nu se satură ochiul să mai descopere câte un accesoriu, ba fluturaşii-scrisori de pe umărul Ciupercuţei, ba frumosul joben al Piticului bun, ba degetele lungi, graţioase şi înfricoşătoare ale Smeagoliţei (în interpretarea amuzant-terifiantă a Lilianei Mavriş Vărlan). Penele mov şi verzi, fâşiile libere imprimate cu texte din fustele Povestucilor, pălăriile lor cu moţ care se înalţă către cer ca un semn de întrebare, rochiţa graţioasă şi pălăriile suprapuse ale Ciupercuţei, fracul dandy al balaurului Şapte Capete, toate ar putea figura la prezentările de modă ale celor mai renumite case de haute-couture. Chiar şi pentru o singură apariţie, cea a Slujitoarelor, scenografa creează nişte rochii după care doamnele ar da năvală în magazine. Iar costumele se întregesc cu machiajele savante sau cu mici „diversiuni“ cromatice, ca marginile roşii din coafura care iese de sub jobenul înalt al balaurului. Reîntâlnirea cu universul vizual atât de colorat al Alinei Herescu, redescoperirea acestei artiste care nu conteneşte să surprindă prin inventivitate înseamnă, de fiecare dată, o bucurie nesfârşită pentru privitor.
Îmbrăcate şi colorate aşa frumos, personajele captivează publicul de la prima până la ultima secundă, mai ales în ritmul antrenant impus de regizorul Ion Ciubotaru. Personajele dansează, cântă, se mişcă modern într-un discurs scenic perfect adaptat secolului XXI, în care îşi găsesc locul replici amuzante ca „Să te fereşti de ciupercile otrăvitoare care aduc veşti halucinogene“. Literele din scrisori, proiectate pe jos, peste tot, inundă spaţiul, lalele fosforescente răsar de te miri unde, iar proiecţiile video (Andrei Cozlac) dau seama de întâlnirea culturilor. Fiecare personaj dezvoltă un tip recognoscibil, construit cu acurateţe de către actori . Apăsaţi de cunoaşterea lumii, scribii Povestuci (Beatrice Volbea şi Alex Iuraşcu, strălucind de expresivitate), nu contenesc să-şi ducă la îndeplinire menirea, să consemneze Istoria în fâşii redactate. Pitic bun (George Cocoş, plin de stil şi de curtoazie) străbate lumea în căutarea iubitei, alături de Balaur (Dumitru Georgescu, un actor ale cărui registre vocale diferite, energie şi graţie cuceresc de fiecare dată publicul) şi de Elevă (Ioana Corban, într-un personaj modern, şcolăriţă plină de personalitate), iar Căţeloiul se topeşte de dragoste pentru Ciupercuţă (Ioana Iordache, tonică, expresivă şi fermecătoare deopotrivă).
Cu alte cuvinte, frumuseţe vizuală, dragoste, călătorie iniţiatică şi multă voie bună. Cum să nu-ţi placă un asemenea spectacol?

fitpt

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper