Femeia Încovrigată, copiii şi cheia franceză

Un articol de Liviu G. Stan

În timpul verii e mai greu să o vezi în toată meticulozitatea maltratării, abundenţa trupurilor care iau cu asalt străduţele Parcului Monument într-un flux sufocant, deasupra cărora smogul industrial al grătarelor cu mici şi decibelii tembeli ai house-ului păşunist românesc plutesc ca o hipnoză colectivă, tinzând să-i camufleze existenţa. Însă de cum se lasă toamna cu schimbările ei de temperatură şi de program muncitoresc, străzile Parcului se golesc treptat, lăsând loc unui alt timp urban, şi atunci ea, statuia, devine frapantă. Statuia şi mutilările ei. Este o femeie cu braţele încleştate pe glezne şi cu genunchii la piept. Stă întinsă pe o parte. O poziţie în care imaginarul popular poate lesne depista caracteristici precum vulnerabilitate, somnolenţă sau chin. În compoziţie – un amestec de marmură şi piatră. Avem de-a face cu un soi de androgin modelat în stilul realism-socialismului, aduce puţin cu femeia-robot din „Metropolis”-ul lui Fritz Lang. Nu e mare de înălţime, pare a însuma vreo trei metri. Înainte a locuit, peste trei decenii, pe o pajişte, dar în prezent administraţia locală brăileană i-a rezervat un loc de relicvă. A aruncat-o lângă un gard negru de fier forjat, gardul părăginit al şi mai părăginitului Muzeu de Ştiinţe ale Naturii, încât se potriveşte acolo ca un cadavru într-o groapă de gunoi. Eu o numesc Femeia Încovrigată, dar de-a lungul vremii alţii au numit-o „Vaca”, „Vita”, „Proasta”, „Panarama”, „Violata” sau „Curva”. Ea nu mai are faţă, ceea ce cândva a reprezentat un chip se rezumă acum la o colecţie deprimantă de adâncituri şi monturi, nasul i-a fost spart, ochii i-au fost sparţi, gura i-a fost spartă, fruntea i-a fost spartă, bărbia i-a fost spartă, obrajii i-au fost sparţi. Figura ei pare mâncată de acid ori de animale sălbatice, precizia comparaţiei nu prea contează. Nici degetele de la mâini nu se află într-o stare mai bună – din zece i-au mai rămas întregi vreo şase. Dar înainte de-a merge departe, care-i importanţa acestei statui, care-i relevanţa ei publicistică, ce reprezintă această statuie? Din punct de vedere sculptural, o banalitate de serie, ca multe alte banalităţi de serie lăsate în urmă de politica de sculptură publică a perioadei comuniste. Importanţa jurnalistică apare, însă, la o privire antropologică, pentru că ea conţine o veritabilă istoriografie a barabariei şi poate reflecta o sumă de posibile adevăruri despre populaţia unui oraş precum Brăila şi despre un caz de absurd uşor distopic.
Copiii
Aşadar. Un rol important în această istorie a maltratării Femeii Încovrigate l-au avut copiii. În urmă cu o două luni, trecând prin parc în drum spre mătuşă-mea, am zărit o fetiţă zburlie în haine roz. Ţopăia într-o veselie atomică ţinându-se cu mâinile de gratiile gardului negru al Muzeului, întoarsă cu spatele spre maică-sa, care îi filma ţâfnoasă şi mândră cu un iPhone descătuşarea energetică. Fetiţa sărea ca o minge, ca o minge umplută nu cu aer, ci cu insistenţă psihotică. Fetiţa sărea pe capul Femeii Încovrigate şi părea că nici măcar un bombardament aerian nu ar fi determinat-o să-şi abandoneze obiectivul cucerit. Asta în timp ce sub tălpile mamei putea fi depistat un trenuleţ desenat cu cretă roşie pe care scria, parcă în conjucţie fatalistă impenetrabilă cu săriturile fiicei, IUBIREA E AICEA. Şi dă-i şi sari, şi dă-i şi sari, şi dă-i şi sari…
O parte semnificativă din amintirile copilăriei mele îi este martoră acestei statui amărâte. Însumând cincizeci şi trei de hectare, Parcul Monument este cel mai mare parc din Municipiul Brăila. A fost amenajat în 1862, un rol esenţial în acest sens avându-l generalul Pavel Kiseleff, al cărui nume parcul l-a şi purtat o lungă perioadă. De curând, parcul a fost recondiţionat pe bani europeni, după o sălbăticie de peste două decenii. Până la recondiţionare, boscheţii au triumfat în unanimitate, învăluiau totul într-o virginitate precambriană, aleile erau atât de denivelate, încât semănau cu hârtoapele unui sat bătătorit de tancuri, iar absenţa iluminatului public din unele zone instituia noaptea un climat horror ideal. De altfel, în ceea ce priveşte analele „oculte” ale Parcului Monument, le sunt cunoscute brăilenilor „misterele” care puteau fi întâlnite odată avântat în spaţiul său verde. Câte un amator fantomatic de onanie publică, grămezi de gunoaie, materii fecale, cadavre de animale, practicanţi de yoga şi de karate. Ba, la un moment dat, pe la începutul anilor 2000, umbla zvonul că, în pădurea din împrejurimile fostului restaurant Kiseleff, în fiecare duminică dimineaţa, vara, putea fi zărit un grup de bătrâni care făceau flotări în pielea goală. Poate că nu degeaba tenebrele păduroase din “Twin Peaks” au avut atâta priză în rândul brăilenilor în anii turbulenţi ai tranziţiei post-comuniste. Revenind, însă, la copii – dacă onaniştii îşi împărţeau haosul amazonian al parcului în puterea nopţii, în lumina zilei el aparţinea în întregime copiilor. Obişnuiam, eu şi tovarăşii mei de joacă din cartier, să încingem foarte des partide interminabile de “somata” în parc, ciuruieli cu gornete, curse de biciclete, reproduceri de scene din filme de acţiune din epoca VHS finalizate mai mereu cu ochi vineţi şi arcade julite, fotbal, tenis cu piciorul ş.a.m.d. Parcul era regatul nostru de urlete animalice şi de reverii vegetale. Numai că ori de câte ori copiii dădeau peste Femeia Încovrigată, se instala subit ceva ca o stare de incantaţie întunecată. Da, da, da, o necesitate irepresibilă a violenţei şi batjocurii le exploda robotic în simţuri, încât efectiv nu se puteau abţine să nu-i facă ceva statuii, fiecare după cât îi perimitea imaginaţia în materia vastă a umilirii. Astfel, am văzut copii care urinau pe figura Femeii Încovrigate, copii care îşi deversau materia fecală pe corpul ei, copii care o scuipau pe sâni, copii care o loveau cu picioarele în stomac, copii care o lapidau cu pietre, copii care alegeau doar să o înjure şi copii care furau rujurile mamelor pentru a-i mâzgăli cu râsete hăhăite figura. Nu, nu e ficţiune, e realitate pură şi dură! Deşi la cele mai multe dintre scene doar am asistat pasiv, un cadru extrem de dinamic şi înceţoşat din memorie îmi spune că şi eu am abuzat-o, lovind-o sistematic, ca posedat, cu piciorul în cap, o dată sau de două ori…
Cheia franceză
Chipul Femeii Încovrigate a fost însă furat de un om matur, de un bărbat, nu de un copil. Ironia sorţii a făcut ca să fiu martor şi la această scenă. Prin clasa a VI-a s-a întâmplat. Era aproape de înserat, mă chinuiam în zadar să sărut „cinematografic” o colegă de şcoală pe o bancă la câţiva metri de Femeia Încovrigată, când, deodată, mă dezlipesc intrigat de buzele ei şi privesc cu ochii ieşiţi din orbite. Cadrul nr.1: un bărbat merge pe o bicicletă. Cadrul nr.2: de coarnele bicicletei atârnă o sacoşă de cârpă. Cadrul nr.3: bărbatul trece pe lângă statuie, dar frânează brusc. Cadrul nr.4: luat în posesie de o furie oarbă, bărbatul trânteşte bicicleta, apoi vâră mâna adânc în sacoşa de cârpă şi scoate din ea o cheie franceză. Cadrul nr.5: bărbatul se îndreaptă spre statuie. Cadrul nr.6: iarba nu se aude pocnind sub tălpile lui, iarba e mută, mută ca mine. Cadrul nr.7: ridicând cât mai sus deasupra capului cheia franceză pentru a-şi lua avânt cu forţă, bărbatul începe să stâlcească febril figura statuii. Cadrul nr.8: bărbatul încă nu se opreşte, are vigoare cât pentru o sută de vieţi, este Protejatul Istoriei, cheia franceză urcă şi cade, bucăţi de piatră sar în părţi şi se rostogolesc în iarbă… Încremenisem, de furie şi frică. La acea dată, gardienii publici erau de negăsit în Parcul Monument. Mult mai târziu au început să bântuie.
Şi astfel ajungem aici: o altă imagine pregnantă pe care o am despre această statuie mă trimite într-o noapte din anul 2008. Era toamnă, noiembrie cel mai probabil, ceaţa groasă sosită din pădurile Insulei Mari invada ca de obicei parcul cu o senzaţie de dezastru post-industrial. La Brăila, oraş decedat pe prea multe planuri, ceaţa pare mereu un accesoriu al pierzaniei. Proaspăt sosit într-un weekend de la Bucureşti, eram în anul III, ieşisem să fac o plimbare prin parc. Mereu mi-a plăcut somptuozitatea senilă pe care o instituie ceaţa în acest parc la trecerea spre iarnă. Halourile stâlpilor de iluminat levitau încremenite ca nişte sfere luminoase în ceaţă. Nu vedeai la mai mult de doi metri în faţă.  Şi cum atunci când nu vezi, parcă nici nu auzi, şocul întâlnirii cu el a fost dublu. El? Gardianul. Un gardian public. Beat turtă. Frigul îi potenţase putoarea de alcool ce-i ieşea din gură închisă în aburii respiraţiei. Gardianul părea mai degrabă o arătare mecanică. Zona în care m-am ciocnit de el? Nu se subînţelege deja? Pajiştea Femeii Încovrigate. Poate că într-un roman poliţist, Dashiell Hammett ar fi spus-o aşa: Sunt nopţi inutile şi nopţi care ştiu că viaţa este mult prea complexă şi versată ca să se lase mimată printr-o invenţie atât de sărăcăcioasă precum coincidenţa. Gardianul vorbea în şoaptă. Îi vorbea în şoaptă Femeii Încovrigate. Nu mi-a sesizat prezenţa în spatele lui, era mult prea acaparat de ceea ce-i spunea statuii: „Ce faci, curvuliţo, te simţi bine, nu, eşti relaxată, nu, stai jos şi te ţii de genunchi, panaramo, în timp ce alţii muncesc în frigul ăsta, nu?” M-am scurs silenţios pe lângă el şi mi-am continuat drumul. Abia mai târziu am admis gândul din cap. Dacă în copilărie totul legat de această statuie nu era decât un şir de întâmplări uşor bizare prin repetitivitate, la cei douăzeci şi unu de ani pe care îi aveam în 2008 instinctul literar îmi spunea deja că mă aflam în prezenţa uneia dintre acele situaţii de „logică vrăjită” căreia niciun scriitor nu trebuie să-i dea cu piciorul, nu din cauza potenţialului de poveste, ci pentru că numai percepţia artistică i-ar putea fotografia „mesajul” discret privind acele explicaţii unice despre viaţă pe care viaţa, în imensitatea ei ireductibilă, nu le admite, vorba poetului Goncalo M. Tavares: „Viaţa e remarcabilă şi minuţioasă, dar nu admite explicaţii”.
„Se înecau de furie pentru că nu puteau înţelege cum de cineva poate sculpta o statuie aşa“
Apoi am uitat aproape complet de statuie, ca şi când nu aş fi înmagazinat-o niciodată ca amintire şi cicatrice imaginară. Până în vara asta, când m-am reîntâlnit cu ea accidental, văzându-i noul „bârlog” într-o fotografie postată de cineva pe Facebook. De şase ani nu mai pusesem piciorul în Parcul Monument şi habar n-am motivul. Iar în vara asta, descoperind-o parcă pentru prima dată, m-am trezit într-o micuţă investigaţie nulă şi neliniştită despre viaţa ei de dinaintea copilăriei mele. După cum anticipam, ultima sursă care mi-ar fi putut fi de ajutor a fost cea care ar fi trebuit să-mi fie cel mai mult de ajutor în privinţa unei cronologii „tehnice”, şi anume Direcţia de Patrimoniu a judeţului, care, deşi o avea pe inventar pe Femeia Încovrigată, habar n-avea cine o sculptase şi ce nume purta. De altfel, nu există nicio semnătură pe corpul statuii care să poată servi măcar unei speculaţii microscopice. Cele mai multe detalii aveam să le aflu, evident, întrebând din gură în gură în familie şi de la diverşi oameni din parc. „Îmi aduc aminte, când era mică tare, că plângeam ori de câte ori o vedeam pe statuia aia. Mi-a spus maică-mea că o dată am plâns atât de mult, încât am leşiniat, nu voiam să mă mişc de-acolo”, am aflat de la R., una dintre verişoare, treizeci şi ceva de ani. „Din câte-mi aduc eu aminte, statuia a fost plasată acolo pe la sfârşitul anilor 70, a fost un proiect mai amplu de decorare cu sculpturi a parcului. Şi ştiu că s-a tot mârâit împotriva ei încă de la început, ba că e urâtă, ba că e obscenă prin felul în care stă culcată. Oricum, e clar, niciodată nu a fost pe placul oraşului statuia asta”, mi-a spus taică-meu, schimbând vitezele în maşină. Intrând în vorbă cu diverşi oameni, am aflat că, pentru o perioadă, după ce a fost aşezată în parc, în cartierul cel mai apropiat, Radu Negru se numeşte, în multe dintre case aveau să se încingă nu de puţine ori în acei ani discuţii contrariate legate de existenţa ei. „Chiar eu îmi amintesc una, în familia norei mele, am asistat la ea, într-o bucătărie. Se înecau de furie pentru că nu puteau înţelege cum de cineva poate sculpta o statuie aşa, în poziţia aia de femeie «după raporturi sexuale», aşa au spus, «după raporturi sexuale», şi nu cum trebuie să fie statuile, «mândre şi în picioare», aşa au zis, ascultă la mine, «mândre şi în picioare»”, mi-a povestit N.C., bibliotecar în vârstă de şaizeci şi patru de ani, adăugând: „Cică tot cineva din Radu Negru a vrut să-i facă o vizită secretarului general al judeţului ca să-l roage să mute statuia, dar n-a avut curaj s-o facă…”.
O abstracţiune publică
Brăilenii nu au totuşi în sânge vandalismul la adresa statuilor. Pe cel faţă de coşurile de gunoi şi faţă de băncuţele de lemn, da, dar statuile municipiului au fost în general protejate de lipsa lor de interes pentru această speţă a vandalismului. Sociologul Stanley Cohen a depistat şase forme de vandalism: vandalismul achizitiv (furturile mărunte), vandalismul tactic (cel practicat pentru a obţine un avantaj imediat, cum ar fi, din poziţie de om străzilor, distrugerea unui afişier de reclamă pentru o noapte într-o celulă de poliţie), vandalismul ideologic (nu mai necesită nicio explicaţie tipul ăsta), vandalismul vindicativ, vandalismul ludic (daune produse de joaca copiilor) şi vandalismul rău intenţionat (rezultat dintr-o descătuşare violentă de frustrare difuză). Femeia Încovrigată nu-mi pare a se încadra în niciuna dintre aceste categorii. Fie că-mi amintesc agresiunile copiilor şi pe a mea, fie că rememorez scena mutilării cu cheia franceză sau pe cea a gardianului care-i şoptea dispreţuitor în ceaţă, o singură impresie unitară predomină: aceea că toţi nu violentau un obiect, ci manifestau o ferocitate schizofrenică aţâţată de o sugestie obscură de atracţie a cărnii, ca şi când ar fi aşteptat ca statuia să aibă reacţii umane, să se ridice în picioare, să se apere, dar, totodată, se bucurau atât de mult de paralizia ei în piatră, de statutul de corp inanimat şi creat doar pentru a încasa fără putinţa apărării şi a mărturisirii, în fine, ceva sordid şi încriptat kafkian căreia doar o abordare ficţională i-ar putea da un relief explicativ potrivit. M-am întrebat de multe ori, cât se poate de serios: Ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, ar fi existat o bucată de anatomie vie în această statuie, dacă, să zicem, ar fi avut un vagin, un vagin viu? Cum ne-am fi comportat noi, copiii? Dar bărbatul care i-a distrus faţa? Dar gardianul? Dar întreg cartierul Radu Negru? Dar întregul municipiu? Primele ipoteze care vă vin în minte sunt greu de digerat, nu? Desigur, abordarea jurnalistică, ca şi cea a ştiinţelor sociale, ne spune, şi pe bună dreptate până la un punct, că asta nu e decât o interpretare literară uşor teribilistă şi că nevoie o cercetare cât de cât amănunţită în rândul locuitorilor pentru a vedea câţi s-au raportat prin scârbă şi violenţă la Femeia Încovrigată şi motivele care i-au determinat să o facă. Am redat, evident, doar cazul, cazul în ipostaza lui situaţionistă. Ar fi nevoie de o carte pentru a-l cuprinde multifaţetat. Dar pe mine nu mă interesează decât ceea ce percepţa literară poate afirma despre acest caz şi, cândva, poate că am să o fac într-un eseu uşor debil ce ar putea deveni o carte uşor încâlcită. Însă va fi dificil, pentru că brăilenii sunt oameni suspicioşi, vorbesc greu, gurile lor se deschid generos întru spovedanie doar în prezenţa factorului de putere, sunt creaturi eminamente speriate şi protocroniste din faşă.
Peste aproximativ zece ani statuia asta nu va mai fi. Acum, statuia asta zace lângă acel gard ca o cerşetoare violată în haită, dar ucisă de o singură mână şi povestea ei ar putea să ne comunice cel puţin două lucruri.
Unu: tragediile nu rămân întotdeauna rezervate doar oamenilor.
Doi: dacă violul n-ar fi un fenomen extrem de vast în formele sale de manifestare, atunci psihanaliza şi criminologia n-ar fi dedicat o atât de mare atenţie analizării fetişismului şi obsesiei sale „scenaristice” de a se închipui pe sine drept abstracţiune publică, nu altfel, indiferent unde s-ar petrece actul fetişizării – abstracţiune publică.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper