Femeia este viitorul bărbatului. Festivalul internaţional al filmului de la Salonic

Un articol de MAGDA MIHÃILESCU

Am spus-o de multe ori: filmele, ca şi cărţile, vorbesc între ele. Îşi fac cu ochiul îşi transmit teme, mituri, idei. Cu festivalurile se petrece altceva. Concurenţa, mai mult sau mai puţin declarată, le aruncă într-o aparentă, programatică lipsă de comunicare, destinată să le protejeze individualitatea, ambiţiile fireşti de unicitate. Când vine vorba de marile manifestări, Cannes, Veneţia, Berlin, totul este mai simplu. Ele sunt primele care au acces la pescuit în marele bazin al producţiei mondiale. Cele mai mici sunt nevoite să se descurce altfel, nu în sensul de a se mulţumi cu ceea ce rămâne, ci de a descoperi alte surse de alimentare, poate mai puţin spectaculoase şi, în mod cert, mai sărace. Dar ce surprize pot ţâşni, uneori! Aşa se explică circulaţia mai intensă a unor filme de la un festival la un altul din amintita familie. Am întâlnit la Salonic un titlu de la Valladolid, aproape neluat în seamă în Spania şi ţinut la mare onoare acum. Dar asistăm şi la un alt fel de coincidenţe, dincolo de care, dacă luăm aminte, se află, de fapt, istoria, mereu generoasă. Ideile din discursul lui Volker Schlöndorff, evocat în numărul trecut, le-am regăsit acum în mărturisirile Hannei Schygulla, invitata de onoare a Festivalului de la Salonic. Marii actriţe, figură legendară a Noului cinematograf german, cunoscută în primul rând din filmele lui Fassbinder (Lacrimile amare ale Petrei von Kant, Effi Briest, Căsătoria Mariei Braun, Lili Marleen, toate realizate între anii 1972 şi 1981) i-a fost dedicată o Retrospectivă (fassbinderiană, desigur), iar înmânarea Premiului pentru întreaga activitate a fost urmată de proiectarea documentarului Quelque soit le songe (Oricare ar fi visul) de Anne Imbert, al cărui titlu a fost inspirat de un vers al lui Jean-Claude Carrière, prieten şi colaborator. Dacă filmele proiectate în zilele festivalului au oferit, mai ales tinerilor, prilejul de a se convinge de întinderea şi intensitatea talentului unei actriţe care şi-a apropiat eroine din epoci diferite ale istoriei, documentarul, căruia i s-a adăugat şi dialogul din timpul conferinţei de presă, ne-a dezvăluit o personalitate fascinantă, o femeie ai cărei ochi m-au topit printr-o căldură rar întâlnită în lumea starurilor care luminează, ca să spun aşa, dar nu încălzesc. Mică de statură, oarecum marcată de vârstă (71 de ani), cu o singură cochetărie – părul lung şi învârtejit în arhitecturi bizare şi schimbătoare, Schygulla ne-a ţintuit cu mărturisirile ei. Aparţine generaţiei lui Schlondörff, post-naziste, „hrănite cu lapte negru“, spune ea. Asemenea colegului care a traversat o criză identitară, a avut şi mai are, încă, „alergia identităţii“. Ar fi vrut să nu fie nemţoaică, „şi tocmai eu am ajuns să fiu simbolul Germaniei“. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fugi de fantomele trecutului ţării sale. La19 ani a plecat în Franţa (unde, de altfel, s-a şi stabilit din 1981), dar istoria te ajunge din urmă, orice ai face. L-a cunoscut pe Rainer Werner Fassbinder, i-a fost coleg la Conservator, l-a idolatrizat pe rebelul cinematografului german, pe dărâmătorul de tabu-uri, dar marile filme semnate împreună au fost realizate cu un preţ de puţină lume ştiut: „Dacă Fassbinder vrea să găsească pe cineva pe care l-ar putea face să sufere, nu se va da înapoi şi, mai mult, asta îl bucură. Este ca o pisică, una dintre acelea care se apropie de tine cu lăbuţele pregătite, dar nu ştii dacă pentru a te ataca sau mângâia“. În filmul despre care vorbesc, Wajda o asemăna pe Hanna Schygulla acelor „flori care cresc sub pământ şi răsar nu ştii niciodată unde“. Am ascultat aceste vorbe prinse în amintirile actriţei, în timp ce i se destăinuia lui
Sokurov, la ea acasă: regizorul rus plângându-se că este derutat, nu ştie cum va arăta Faust-ul său, gazda ţesând harnic la gherghef, Penelopă modernă, cu o linişte incredibilă. Era aceeaşi fiinţă care cu numai o jumătate de oră înainte ne tulburase cu recitalul său (Schygulla este şi o cântăreaţă remarcabilă) de-a lungul căruia, cel puţin eu una, am ascultat pentru prima oară piese din repertoriul lui Edith Piaf şi al lui Janis Joplin preluate de cineva care nu le imită. Aceeaşi emoţie, acelaşi dramatism, dar pe alte note. Iar acum, ceea ce urmează chiar este o frumoasă coincidenţă.
Dacă Hanna Schygulla a fost figura tutelară a festivalului, filmele acestuia, multe dintre ele s-au adunat, au făcut roată în jurul personajelor feminine, cele care s-au impus în primul rând. Ai zice că lumea începe să-i dea dreptate lui Louis Aragon cu celebrul lui vers L’avenir de l’homme est la femme, devenit titlu puţin inversat într-un cântec de Jean Ferrat şi într-un film al sud-coreeanului Hong Sang-soo, La femme est l’avenir de l’homme. Nu ai cum să nu te gândeşti la o astfel de aserţiune atunci când o vezi pe eroina din Lecţia, al debutanţilor bulgari Kristina Grozeva şi Petăr Vîlceanov alergând cât e ziua de mare pentru a rezolva probleme cuvenite a fi ale aşa-numitului cap al familiei. Filmată mereu din spate, mereu pe goană, Nante (actriţa Margita Goseva, distinsă cu Premiul de interpretare), profesoară de engleză, este intransigentă în faţa unui act condamnabil petrecut în clasă: dispariţia unui portofel cu bani. Elevii sunt supuşi unor examene de control moral insistent. Când femeia va fi constrânsă să pună la cale un adevărat hold-up pentru a face rost de suma necesară păstrării locuinţei, raporturile se vor schimba. Şcolarii poate vor putea fi iertaţi, dar profesoara de engleză? Nu există niciun răspuns în acest film sobru, de un minimalism desăvârşit. Lecţia nu este una moralizatoare. Rămânem singuri, cu propriile noastre întrebări. Filmul a meritat Premiul special al juriului. Tot ea, femeia, este cea care încearcă, prima, să întreţină viaţa, să o ia de la capăt, după ce a trăit tragedia pierderii unui fiu, elev de liceu, omorât de un coleg iute la mânie. Din nou, întrebarea: adolescentul poate fi iertat? Da. Mai mult ca sigur, însă, nimeni nu va şti sfâşierea acestei mame care se străduieşte să execute, la fel ca înainte, micile gesturi ale vieţii. O tristă iluzie a continuităţii se ascunde în banalul dialog casnic al nefericiţilor părinţi: „Tai tu ceapa? Eu pregătesc ardeii“.
Scriam la începutul acestor rânduri despre filme neobservate într-un festival şi premiate în altele. Este cazul peliculei mexicane La tirisia de Jorge Perez Solano. Grecii au botezat-o Perpetual Sadness, tirisia fiind o tristeţe, melancolie difuză şi fără leac, un fel de saudade portughez (sau galician) de care, ce să vezi, aici sunt atinse mai ales femeile. Ele, cele nevoite să îndure, să aştepte bărbatul plecat, să accepte umilinţa. Puţin exagerat mi s-a părut Marele premiu Alexandru de Aur.
Am apucat, în sfârşit, să văd Ida al lui Pawel Pawlikowski, mult premiat şi preţuit. Există filme care fug de tine, nu ştiu de ce, pe unde mă duc, nu apuc să le văd, orice aş face. Aşa s-a întâmplat şi cu tulburătorul Ida al regizorului de origine poloneză, la al cărui debut cu Last Resort asistam tot aici, la Salonic, în 2000. Împreună cu Alex. Leo Şerban pariam, atunci, cu alţi colegi, convinşi că ne aflăm în faţa unui cineast de viitor şi a unui premiu suprem. Aşa a fost. Filmul de acum, al patrulea din cariera sa şi primul realizat în ţara natală, impune, într-o splendidă imagine alb-negru, chipul tinerei Ana, o orfană care se pregăteşte să devină călugăriţă. Ceea ce nu o împiedică să pornească în căutarea rădăcinilor, din clipa în care află că din toată familia ei, victimă a Holocaustului, mai trăieşte o mătuşă. Cam excentrică, dar dispusă să dea de mormântul părinţilor fetei. Pe urmele morţii, tânăra devenită Ida, numele ei adevărat, cunoaşte viaţa, inclusiv dragostea. Apropierea de un muzician îi dă speranţa unei alte existenţe: „Vei merge cu mine în turnee“. Ea: „Şi după aceea?“ El: „Ne vom căsători, copii, viaţa, chestii de astea“. „Şi după?“ „Nimic.“ Iarăşi şi iarăşi, ca de atâtea ori, în celelalte filme mai sus amintite, linişte. Nicio replică. Ultimele cadre ale filmului o arată pe Ida în drumul către locul unde îşi va relua numele monahic, Ana. Mărşăluieşte apăsat, este tot ceea ce vedem. Asta să fie viaţa, toată acea înşiruire a tânărului artist? Dacă da, dacă nu există un surplus căruia să-i găsim mai greu un nume, atunci mai bine acolo, între pereţii reci ai mănăstirii. Cine are dreptate? Imposibilă întrebare. A nu se crede că mi-am petrecut timpul doar cu povestiri cu un incontestabil potenţial interogativ. Am văzut şi aiureli cu pretenţii, bunăoară Polk, despre hălăduielile prin timp şi spaţiu ale unui ziarist american care adoră homarii cu mazăre. Genericul ne spune că a fost produs, scris, filmat, regizat şi montat de Nikos Nikolopouls şi Vladimiros Nikolouzos. Truffaut ar fi adăugat: „Şi văzut tot de ei“.

schygulla

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper