Elogiul localismului creator

Un articol de Ion Buzaşi

Stan V. Cristea, Eminescu şi Teleormanul, ediţia a treia, revăzută şi adăugită, Editura Aius Printed, Craiova, 2014

 

De pe meleagurile lui Gala Galaction, C. Noica şi Marin Preda, publicistul şi scriitorul Stan V. Cristea (n.1950 – la Sfinţeşti, jud. Teleorman) manifestă o preocupare statornică pentru cunoaşterea istoriei şi literaturii acestor locuri. Sinteza acestor preocupări este concretizată într-un amplu şi detaliat Dicţionar al scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni (Editura Rocriss, Alexandria, 2005), lucrare din care, prin adâncirea documentării şi a cercetării, au rezultat câteva din cărţile sale de istorie literară, apreciate de cei care le-au comentat, pentru cultul exactităţii şi probitatea utilizării documentelor de arhivă. În acest sens, volumul Fotografii la periscop (Editura Aius Printed, Craiova, 2013), cuprinzând studii şi articole despre Radu Grămăticul, Grigor Gellianu, Şt. O. Iosif, Gala Galaction, Ion Pena, Constantin Noica, Marin Preda şi Mircea Scarlat, este o amplificare a capitolelor consacrate acestor autori în dicţionar, cu binevenite şi utile precizări şi întregiri documentare.
Dintre scriitorii a căror biografie este legată de judeţul Teleorman, Stan V. Cristea a stăruit mai ales asupra lui Marin Preda, dându-ne în 2012, o carte de bogate „repere bibliografice“, în fapt o monografie documentară, în care s-a străduit să înregistreze cvasi-exhaustiv tot ce a scris şi tot ce s-a scris despre „marele singuratic“ al literaturii române contemporane.
Dacă această amănunţită bibliografie era oarecum firească în cadrul preocupărilor sale, contribuţia biografică eminesciană, Eminescu şi Teleormanul, din care a apărut recent a treia ediţie, „revăzută şi adăugită“, a surprins pe unii istorici literari, la apariţia ei, în prima ediţie în 2000. Surpriză pe care o risipeşte chiar Eminescu într-o mărturisire autobiografică din 1882, care a constituit un argument şi un îndemn pentru Stan V. Cristea: „Întâmplarea – spune Eminescu – a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul român din apele Nistrului începând, în cruciş şi în curmeziş, până în Tisa şi Dunăre“. „Întâmplarea“ înseamnă în biografia eminesciană acele miraculoase călătorii în Transilvania, din 1866, pentru a cunoaşte Blajul, aşa cum îl îndemnase magistrul său, Aron Pumnul, şi colindarea altor ţinuturi româneşti în compania unor trupe teatrale, poetul manifestând un interes timpuriu pentru arta teatrală.
Cartea lui Stan V. Cristea, o contribuţie de istorie locală eminesciană, se asociază altor scrieri de acest gen, semnate de: Lucian Drimba, Eminescu la „Familia“ Oradea; Ion Itu, Eminescu şi Braşovul; Ion Funeriu, Eminescu şi Ţara Făgăraşului; Ion Buzaşi, Eminescu şi Blajul; Ionel Bota, Eminescu şi Oraviţa; Nicolae Bellu, Eminescu şi Oltenia ş.a.
Două lucruri îşi propune autorul să reliefeze în amănunţita sa cercetare: interferenţa spiritului eminescian cu spaţiul cultural teleormănean şi contribuţia Teleormanului la constituirea patrimoniului Eminescu. Începe cu două sigure elemente biografice: „cele două treceri“ ale lui Eminescu prin Teleorman, prima în vara anului 1867, la Turnu Măgurele, în compania trupei lui Iorgu Caragiale, şi a doua în vara anului 1868, în compania trupei Teatrului Naţional, condusă de Mihai Pascaly. De la aceste premise biografice, Stan V. Cristea desfăşoară tot atât de amănunţit evantaiul conexiunilor Teleormanului cu opera şi biografia lui Eminescu. Posibile ecouri în operă identifică, după precizări geografice necesare în Scrisoarea III şi în Doina. „Cartea“ fiului de Domn este trimisă „dragei sale, de la Argeş, mai departe, – de din vale, de Rovine“, ultimele cuvinte ducând la o localizare teleormăneană; în Doina, puhoiul duşmanilor curge „de la Turnu-n Dorohoi….“ şi Stan V. Cristea conchide că e vorba de Turnu Măgurele, oraş în care a poposit Eminescu în august 1868, cu trupa teatrală a lui Mihai Pascaly. Posibil, deşi îmi amintesc că alţi biografi eminescieni au optat pentru un alt Turn… Turnu Severin. Pasionat culegător de folclor („Datinile şi cântecele populare – îi scrie Eminescu Veronicăi Micle – reprezintă în momentul de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor mele“.), autorul crede că cel puţin trei piese folclorice: Epşoara, transcrisă din ziarul turnean Toroipanul, frumosul cântec voinicesc Frunză verde de chiperi şi o strigătură– proverb – Gurele/ Mai mult ca prescurele…. – sunt legate de patrimoniul folcloric teleormănean. Despre strigătura-proverb „nici Perpessicius şi nici D. Murăraşu nu fac alte precizări. Fiind scrisă cu acelaşi condei cu care a transcris Epşoara, şi în acelaşi manuscris“, Stan V. Cristea se întreabă (şi ne întrebă) retoric: de unde ar fi putut Eminescu să o reţină? Ca să admitem că tot din Teleorman.
Faţă de cele două ediţii anterioare, aceasta este îmbogăţită cu ample incursiuni în publicistica eminesciană, pentru a identifica o mulţime de „teleormăneni“ menţionaţi în articolele sale, începând cu cei din literatura veche şi paşoptistă, până la contemporanii săi, Anghel Demetriescu, Alexandru Petrescu ş.a. Dar nu numai oameni, ci şi locuri din Teleorman sunt pomenite în gazetăria lui Eminescu, sunt citate „statistici teleormănene“, aspecte sociale şi politice locale etc.
Revenind la planul biografic şi la cercetarea operei eminesciene, trebuie să reţinem că Eminescu a avut în perioada sa bucureşteană când a lucrat la Timpul, o serie de prieteni originari din Teleorman: Grigore C. Păucescu, colegul său de redacţie, George Secăşanu, preşedintele Societăţii „Carpaţii“, care, înfiinţată în 1882, îşi propunea „să înfăptuiască programul stabilit la Putna, în 1871, cu privire la lupta pentru unitatea culturală a tuturor românilor“, poetul şi umoristul Dimitrie Teleor, medicul Zaharia Petrescu – care, alături de dr. Alexandru Şuţu, a examinat „starea de sănătate“ a lui Eminescu în primăvara anului 1889. Cele mai semnificative gesturi de preţuire sunt consemnate în prezentarea diverselor exegeze eminesciene, datorate unor scriitori, istorici şi critici literari teleormăneni. Biografi: Dimitrie Teleor, Gala Galaction, George Burdun; Traducători: I. Ol. Ştefanovici, Dimitrie Cuclin, Traian Lăzărescu, Constantin Dominte; Editori: Grigore
G. Păucescu, George Gană, Elena Liliana Popescu; Critici şi istorici literari: de la Anghel Demetriescu şi până la cea mai tânără exegetă, Gianina Maria-Cristina Picioruş (n.1977). Capitolul acesta înregistrează 28 de cercetători ai operei eminesciene. Să adăugăm că tot în acest capitol al „preţuitorilor“ sunt pomeniţi şi dramaturgii Nicolae Caragiali-Costache, Constantin Calmuschi şi Stelian Vasilescu, în piesele cărora Eminescu apare ca personaj.
Douăzeci de pagini de bibliografie şi cam tot atâtea de iconografie încheie această laborioasă cercetare, care este un „omagiu reînnoit, pe care autorul ei, împreună cu toţi aceia care i-au susţinut demersul, i-l aduc lui Eminescu, în anul în care se împlinesc 164 de ani de la naşterea sa şi 125 de ani de nemurire a geniului“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper