Egoismul Drepturilor

Un articol de Ramona Ardelean

În epocile premoderne, morala a avut o esenţă strict teologică, ea neputând fi concepută  independent de religie. Axioma culturii creştine tradiţionale afirmă că fără Dumnezeu nu poate exista morală şi viceversa. Dumnezeu este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul a toate, astfel încât doar prin El pot fi cunoscute legile morale ce conduc spre virtute. Corupt şi viciat de păcatul originar, omul nu-şi poate afla temeiul moralităţii în el însuşi. Astfel, numai revelaţia şi credinţa într-un Dumnezeu – Judecător Suprem – care pedepseşte greşelile şi răsplăteşte virtuţile poate asigura în mod eficient moralitatea. Dumnezeu devine, aşadar, fundamentul moralităţii.
Epoca modernă debutează cu emanciparea treptată a omului de influenţa religiei până la ruperea cordonului ombilical de Dumnezeu, operând astfel un clivaj între sfera moralei şi sfera religiei. De altfel, odată cu sfârşitul secolului al XVII lea asistăm la eliberarea valorilor etice de sub tutela credinţei şi la epurarea virtuţilor morale de orice conţinut religios. Dumnezeu nu mai este considerat fundamentul moralităţii, ceea ce conduce la o morală, la o virtute fără Dumnezeu. Încrederea tot mai accentuată în puterea raţiunii, a ştiinţei şi a voinţei umane ia forma convingerii că omul poate fi moral şi virtuos fără sprijin supranatural sau transcendent. Acest prim proces al secularizării etice (1700-1950), marcând emanciparea de spiritul şi de dogmele religiei, mai păstrează, ca o palidă reflexie, o noţiune esenţială împrumutată din sfera religiei, şi-anume noţiunea de datorie sau obligaţie absolută, înlocuind astfel „religia datoriei“ cu o „datorie fără religie“. Expresia cea mai înaltă şi mai elocventă în acest sens este ridicarea imperativului moral kantian la rangul de valoare absolută: „Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc“. Împlinirea datoriei, „cea mai sublimă obligaţie“, înseamnă respectarea imperativului categoric, adică respectarea umanităţii din fiecare persoană care devine astfel scop în sine, ceea ce-i conferă şi suprema demnitate. Această datorie/obligaţie morală nu mai este impusă şi revelată din afară, ci se impune de la sine cu ajutorul raţiunii capabilă să surprindă adevăruri evidente prin ele însele sau principii simple şi indiscutabile ale moralei universale.
Epoca postmodernă va continua procesul de secularizare al eticii prin abolirea şi dizolvarea datoriei însăşi, ca ultimă formă religioasă a moralei, marcând astfel o nouă etapă, o nouă epocă – „epoca postdatoriei“. Ştim că după Al Doilea Război Mondial, mai exact în 1948, apar Drepturile Omului, ca reacţie la crimele şi atrocităţile comise de regimul nazist, ceea ce a făcut posibil ca, după 1950, să apară o devalorizare atât de dramatică a moralei datoriei încât aceasta să fie înlocuită cu o morală a drepturilor. Vorbim, deci, de „amurgul datoriei“ altruiste şi de răsăritul drepturilor egoiste. Epoca „postdatoriei“ caracterizează societăţile postmoraliste dominate nu de valorile datoriei, ci de valorile narcisist-egoiste ale individului preocupat doar de fericirea şi bunăstarea personale. Ca urmare a acestei stări de fapt, apare o etică minoră, minimală care exclude spiritul de sacrificiu, de abnegaţie, de devotament stimulând doar narcisismul, hedonismul şi consumerismul individului, dorinţele şi pulsiunile imediate, posesiunile egoiste şi fericirea privată, palpabilă şi materială, astfel încât nu e de mirare că indivizii nu par a mai avea altă obligaţie decât aceea de a se ataşa sau de a se raporta exclusiv la ei înşişi. Această etică nu impune niciun sacrificiu major şi nicio depăşire de sine, ci gravitează doar în jurul drepturilor egoiste ce anulează, desfiinţează sau subestimează atât datoria sfântă faţă de Dumnezeu, cât şi datoria riguroasă faţă de Celălalt, Aproapele nostru. Pe prim plan trece doar dreptul egoist de a nu suferi şi de a dispune liber de propria viaţă, ca şi cum aceasta ar fi un obiect de care te poţi la o adică debarasa când devine incomod – cum e în cazul avortului, eutanasiei.
De la drepturile „negative“ – dreptul la viaţă, la libertate, la securitate, la proprietate, la fericire – până la drepturile „pozitive“ oferite de politica statului asistenţial, indivizii se bucură azi de o serie de drepturi care consideră că li se cuvin şi pentru care se bat cu pumnii în piept, această libertate a drepturilor devenind un pretext pentru o serie de revendicări arogante şi absurde, care nu fac decât să inflameze la maxim egoismul indivizilor dominaţi de narcisism, de acel „principiu al plăcerii“ ce tinde tot mai mult să se substituie „principiului realităţii“.
Astfel, în epoca postdatoriei accentul cade în mult mai mare măsură pe Eu, adică pe Drepturi şi în mult mai mică măsură pe Tu, adică pe Datorii (datoriile fiind întotdeauna faţă de un „Tu“ faţă de un „Celălalt“), ceea ce conduce, aşa cum am văzut, la o exacerbare fără precedent a egoismului drepturilor, a egoismului indivizilor, care, raportându-se exclusiv la propriul „Eu“, scapă din vedere un termen esenţial, acel „Tu“, singurul care poate restabili echilibrul şi egalitatea relaţiei dintre „Eu“ şi „Tu“. Acest accent exagerat pus pe „Eu“, pe Drepturi îl reduce în cele din urmă pe om la o singură dimensiune, aceea a omului „unidimensional“ a cărui unică preocupare este preocuparea egoistă de sine. Egoismul drepturilor conduce astfel la o adevărată Tiranie a Eului (adică la o tiranie a eurilor celor mulţi, la o tiranie a majorităţii eurilor) care odată acceptată şi validată social devine pur şi simplu un mod de a fi şi un „model“ de urmat.
Iată, deci, cum de la raportarea la Dumnezeu, ca prim sistem de referinţă, se trece la raportarea la Celălalt, la Aproapele nostru, la Tu, ca al doilea sistem de referinţă, pentru ca azi, în postmodernitate, să se ajungă la raportarea exclusivă la Eu, ca al treilea sistem de referinţă. Dacă în cele două raportări sau sisteme de referinţă anterioare, Eul era doar presupus în mod tacit şi implicit, el fiind cu atât mai mic cu cât Dumnezeu sau Aproapele nostru erau mai mari, azi, dimpotrivă, Eul este afirmat în mod răspicat şi explicit, el fiind cu atât mai mare cu cât Dumnezeu sau Aproapele sunt mai mici… până la inexistente. În treacăt fie spus, am observat adesea, fără nicio intenţie de a jigni sau preamări pe cineva, paradoxul dat de faptul că oamenii „mici“ se consideră mereu în-dreptăţiţi, afirmând că au mai curând drepturi, probabil din nevoia de compensare, motiv pentru care alunecă uşor în egoism, în timp ce oamenii „mari“ se consideră mereu în-datoraţi, considerând că au mai curând datorii faţă de celălalt, faţă de aproapele. Nu este vorba de a susţine aici prioritatea datoriilor faţă de drepturi sau a drepturilor faţă de datorii, deoarece toate aceste „priorităţi“ creează, mai devreme sau mai târziu, anumite dezechilibre, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin vizibile, ci doar de a susţine ceva mult mai simplu, mai firesc şi mai uman, anume faptul că prioritară trebuie să fie mereu relaţia dintre Drepturi şi Datorii, adică relaţia dintre Eu şi Tu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper