Drumuri europene

Un articol de Ion Brad

Grigore Ilisei, Priveliştile lumii în zugrăvituri de cuvinte, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013

 

Din Iaşii poeţilor mari, ai prozatorilor de duh şi sentiment, am primit această nouă carte a unui cunoscut maestru al Radioteleviziunii locale şi naţionale, dar şi al călătoriilor şi condeiului inspirat.
Ne ajută să intrăm în universul de scriitor al lui Grigore Ilisei întâmpinarea „La aniversară“, adresată cu emoţie eminesciană colegului septuagenar de eminentul critic şi istoric literar, universitarul Liviu Leonte.
Trec peste toate aprecierile privind specificul şi valoarea povestirilor şi romanelor lui Grigore Ilisei ca să-l însoţesc în drumurile sale europene, începând cu popasurile din Spania, unde îl descoperă, aflat în crepusculul vieţii, pe poetul şi profesorul George Uscătescu, întâmpinat şi însoţit de mine în România anului 1984, într-o revenire târzie şi melancolică acasă, ca să-şi limpezească unele idei preconcepute, prezente şi agresive în Occident. Prin el, prin preotul Mureşanu cu studiile teologice la Salamanca, descoperă frumuseţile şi muzeele Madridului, în primul rând Prado, cu istoricul şi comorile sale neîntrecute.
De la înălţimea Alpilor italieni ne dezvăluie şi nouă frumuseţile „catedralei alpine a Europei“, Mont Blancul, şi toate istoriile locurilor concentrate în cetăţi înfloritoare ca Milano şi Torino, muntele şi viaţa lor artistică, toate zugrăvite nu cu ajutorul lecturilor din vademecum, ci al studiului minuţios, de cărturar curios să vadă totul dincolo de suprafaţa lucrurilor, chemând în ajutor competenţa istoricului.
Un periplu englez îl poartă – ispitindu-ne şi pe noi – în Birmingham, supranumit „Megalopolisul din inima Angliei“, condensând în el o întreagă istorie, care a balansat între stările Evului Mediu, cu primele manufacturi, şi revoluţia industrială a secolului al XIX-lea, cu minunile ei tehnice, cu suferinţe şi progrese umane deosebite. Alte popasuri ne surprind prin subtitluri atractive ca acestea: Între spleen şi vrajă, Eternităţi, Acasă la Lady Godiva, Două catedrale într-una (adică aceea din Coventry, reînviată după ploaia de bombe germane din 1944).
On revient toujours se cheamă popasul la Copenhaga, după două decenii de la participarea la un Conclav al televiziunilor regionale din Europa.
O vizită în cetatea maghiară medievală Eger îi dă prilejul de-a reînvia unele „scene istorice panonice“, totdeauna interesante şi triste pentru noi, românii ardeleni.
Din mai amplele Stampe germane, în care îl vedem pe autor luând pe umeri mantaua timpului, le retrăiesc şi eu mai cu seamă pe cele vizitate cândva, ca diplomat, la Köln, cu celebrul său Dom, cu muzeul istoric din apropiere, nu departe de curgerea majestuoasă a Rinului, evocatorul legendarei Loreley. Omul de cultură şi bărbatul implicat în promovarea bunelor relaţii reciproce se uită mereu cu atenţie la toate aspectele civilizaţiei germane, de la care avem cu toţii ce învăţa.
Dar, în mod firesc, capitolul la care am poposit cel mai mult, împreună, din nou, cu acest vizitator neobişnuit, este cel intitulat Mozaicuri eline. În această ţară, parcă mai iubitoare de români decât oricare alta din lume, şi românii urcă mai uşor pe o scară nevăzută, ca să vadă, de la înălţimea Olimpului, strălucirea atâtor locuri şi monumente istorice, intrate de mult în tezaurul clasic al Europei, care tocmai de aici îşi trage şi numele.
Nu m-a surprins deloc o primă impresie pe care am avut-o în vara lui 1966, ca să se repete apoi, aproape zece ani la rând, când intram şi reveneam acasă din Ţara zeilor:
„Grecia. Revărsare de alb lunar, dar lăptos. Curge peste tot, în pereţi de case şi de munţi. Belşug de albastru pur, intens, în textura mătăsurilor întinse şi transparente ale cerului şi mării. Verde argintat, uşor prăfuit, ţesut din frunzele măslinilor, arborilor de tot felul, ce învelesc coastele pietroase. Între aceste dominante cromatice sângeră roşuri aprinse, carminuri mustoase, galbenuri puternice şi alte felurite nuanţe, străluminând din corolele florilor, din pieliţa fructelor, candelabre ale livezilor şi grădinile semiramidice. Pulsează peste tot vegetalul genuin sau ivit din nevoia de natură, de viaţă a grecilor. O necesitate resimţită organic, cultivată statornic, încăpăţânat. Să o împlinească, ei sfredelesc piatra stearpă în căutarea apei, preţuiesc fiecare petec de pământ, îl grijesc matern şi-l transformă în cuib pentru portocalii, măslinii, smochinii, lămâii ce se prind horbotă în plantaţii parcă necuprinse. Copacii fructiferi se insinuează pretutindeni, în preajma caselor, se prind de pereţii lunari ca o floare la butonieră“.
Evident, o impresie oarecum idilică, întreruptă de fierăstraiele munţilor, pe umărul cărora se ridică şi mănăstirile de la Meteora, de unde, ameţitoare, se vede câmpia Thessaliei, cu unele sate în care mai supravieţuiesc familiile, numeroase altădată, ale păcurarilor şi negustorilor aromâni. Oricum, mai numeroase şi mai active în Munţii Pindului.
Colegul Grigore Ilisei parcă vorbeşte în locul meu despre drumul spre Delphi:
„Drumul spre Delphi nu-i urcuş spăimos, însă nu-ţi dă răgaz, îţi cere să mergi neîncetat, să nu te opreşti. Un spectru al eşecului te urmăreşte şi te îndeamnă, biciuindu-te, şi doreşti să ajungi cât mai repede sus şi să scapi de obsesii oraculare livreşti. Mânaţi de blestemul oracolului erau şi grecii antichităţii. O istovitoare înaintare, care reprezenta şi o purificare sufletească. Această curăţie se petrecea prin lucrarea minţii mergând spre adjeton, sanctuarul inaccesibil, unde Pithia, preoteasa ameţită de emanaţile măruntaielor împrăştiate de stâncile Fediadrei, prevedea, bolborosind cuvintele, ceea ce urma să se întâmple în viaţa şi destinul întrebătorului“.
De la Patras, oraş mare, călătorul şi excursionistul însoţit uneori şi de cei dragi, a coborât în Peloponez, ţinutul continental al Greciei, unde sunt concentrate alte semne nepieritoare ale istoriei, de atâtea ori dramatice, din Antichitate şi până după cel de al Doilea Război Mondial. Mai întâi poposeşte, ca E. Lovinescu, şi cu impresii asemănătoare lui, la Olimpia:
„La câţiva kilometri de Pirgos, la vărsarea Cladeonului în Alfios, cel mai mare râu al Peloponezului, se află sanctuarul de la Olimpia, un perimetru al păcii şi fertilităţii. De asta poate toposul a fost din vechime perceput ca sacru şi prielnic comuniunii şi cuminecării. E un tărâm paradisiac, ce îndeamnă la reflecţie, dar şi la acţiune, însă nu la porniri războinice. Grecii au desluşit repede vocaţia locului şi l-au transformat în câmp de bătălie sub semnul iuţelii, puterii, înaltului. În luptele ce se încingeau cu aprigă pasiune la Olimpia nu curgea sânge. Învingătorii nu primeau pradă de război, ci erau încununaţi cu ramuri de măslin. În timpul întrecerilor armele tăceau“.
Din acest periplu nu poate lipsi legendara cetate a Micenei:
„Am pătruns în ţinutul Argosului. Mănoase livezi de portocali şi măslini învelesc valea fertilă, cu aspectul ei de grădină cerească. Am ajuns la Micene şi ni se revelă de îndată acordul dintre pământul sterp inospitalier şi tragismul întâmplărilor ai căror protagonişti au fost Agamemnon, Clitemnestra, Egist, Electra, Oreste“.
Şi astfel, pe drum de istorie şi de legendă, ajungem la Epidaur, cetatea cultului lui Asklepios, unde alergau bolnavii spre vindecare trupească, prin cele mai felurite exerciţii şi metode, condiţionată însă de cea sufletească, prin minunile teatrului.
Trecând prin Corint, călătorul literar-artistic român ajunge tocmai la Atena, capitala Greciei, eliberată de sub turci în 1834.
Regret că nu-mi îngăduie spaţiul să subliniez impresiile puternice trecute în pagină despre augusta Atena, ale admiratorului român, firesc, al monumentelor şi eroilor din vechime. Nu-mi încap nici impresiile întoarcerii acasă prin Salonic.
Autorul care a călătorit prin toate ţările şi oraşele descrise în acest volum ar merita să fie ales „cetăţeanul lor de onoare“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper