Dincolo de această lume

Un articol de Ştefan Bolea

Marta Petreu, Asta nu este viaţa mea, Editura Polirom, Iaşi, 2014

 

După editarea excepţionalei Apocalipse după Marta din 2011, integrala lirică dintre 1981 şi 2006, Marta Petreu vine în acest an cu un nou volum de poeme intense şi radicale, în care post-existenţialismul se combină cu noţiuni gnostice şi nihiliste. Tema înstrăinării apare încă din titlu, sentimentul de distanţă dintre egoul auctorial şi existenţă – sau, altfel spus, ideea de mortificare – fiind, poate, un ecou al acosmismului gnostic, exprimat de Baudelaire prin ideea care reiese din titlul Anywhere Out of the World. Asta nu este viaţa mea pare un imn adus noţiunii freudiene de destrudo, în care presentimentul morţii se uneşte cu oroarea în faţa ei, în care frica de moarte consonează cu frica de viaţă (pentru că uneori viaţa şi moartea sunt la fel de otrăvitoare).
N-am putut împiedica nenorocirea, prima poezie din volum, rimează cu începutul cărţii cioraniene Despre neajunsul de a te fi născut: „Aveam o maşină cu care puteam ajunge oriunde şi trece peste orice/ (…)/ Mergeam cu viteză maximă călcam acceleraţia călcam legile în picioare/ doar doar o să ajung la timp în anul 1954 luna iunie/ doar doar o să reuşesc să împiedic cumva catastrofa…“ Iată cum îşi începe filosoful român de expresie franceză „manifestul“ dedicat sintagmei better unborn: „Trei dimineaţa. Simt secunda de faţă, apoi pe cealaltă, fac bilanţul fiecărui minut.// De ce toate astea? – Pentru că m-am născut (s.a.).// Punerea în cauză a naşterii ţine de un tip special de veghe“ (5). Putem rezuma într-un clişeu întunecat ce spun ambii autori: pentru că ne-am născut suntem condamnaţi la iad. Naşterea este o catastrofă, moartea – o eliberare, ar spune un logician gnostic. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că moartea este o catastrofă de alt ordin.
Amintita pulsiune a morţii o vom regăsi în poezia intitulată ironic Buna Vestire, poezie ce ar putea fi asemănată imagistic cu videoclipul trupei Oasis, The Importance of Being Idle, pe care-l întrece prin capitalul coşmaresc (de asemenea, cu piesa Funérailles de Franz Liszt, în care prezenţa fizică a morţii devine obsedantă): „Ograda noastră s-a umplut de morţi/ până la streşini casa e îngropată între morminte/ mort lângă mort mormânt lângă mormânt/ (…)/ ca lemnele de foc pentru iarnă stau sicriele stivuite până la streaşină/ mort lângă mort mormânt lângă mormânt/ (…)/ nu ne mirăm când unii morţi dau la o parte capacul şi se ridică// îi iau în braţe pe ai mei ca pe prunci mama şi tata fata cu ochii căprui/ şi-i leagăn/ cântându-le despre boala lor grea/ pe care ne-au dat-o şi nouă/ una care îndată ce-o să murim o să ne facă nemuritori (s.m.) şi plăpânzi cum sunt ei“.
Moartea ne face nemuritori: odată ce murim, vom pătrunde pe veci în coşmarurile celorlalţi. Moartea este concepută existenţial (cioranian sau heideggerian, nu epicurian): „Umblu sub lamele solare ocrotindu-mi viaţamoartea/ alăptându-le una din alta/ sunt mama ce-i dă să sugă fiicei din care se va hrăni// Cât e una e şi cealaltă:/ când o să mor eu o să moară şi moartea mea/ o să crape deodată cu mine străină ce mă ocupă/ învingătoarea care şi-a cucerit cetatea natală/ în acelaşi norişor sufletesc vom crăpa eu şi ea// Toţi ştiu secretul/ Toţi ne hrănim moartea trăgând de timp/ ţinând-o în noi drept în al doilea cord/ ce gâfâie ca un spărgător de gheaţă-n ocean/ Ea este inima noastră de rezervă“ (Toamnă). Moartea aşteaptă să murim, ca să moară şi ea – este asemănătoare paznicului porţii kafkian, cel mai intim călău al nostru.
Cei care cred în Dumnezeu au impresia, asemenea lui John Donne, că moartea poate muri. Ceilalţi opinează că însuşi Dumnezeu îi este dator morţii: „aici nimicul bate ca o inimă/ şi mă priveşte ca o reptilă drept în ochi/ (…)/ Asta nu e ţara lui Dumnezeu/ nu-i a mea nu-i a lui/ spun/ aici e ţara altcuiva nu-ştiu-a-cui/ facă-se voia ta pe-acest pământ trupul meu/ acum şi-aici/ amin“ (Ţara nu ştiu cui).
Aici e patria nimicului în care domneşte un Antizeu, un teritoriu meontic în care nefiinţa pulsează. Combinaţia gnostică dintre asceză şi acosmism dă impresia că, la fel cum am pierdut propria viaţă, ne-am pierdut şi ţara în favoarea demiurgului cel rău. „Viaţamoartea“, substantivizarea expresiei to live is to die, este modul existenţial prin care se trăieşte în zodia Antizeului, cel care o seduce pe această Danae întunecată post-modernă: „Stau ca Danae sub lumina crudă ce mă sluţeşte:/ m-a atins o cuantă din soarele negru/ şi mă scald în lumina dezmăţată a zilei de-apoi/ şi mă las sluţită de urâtul din zori/ de urâtul de-a fi“ (Răsăritul). Aici poeta clujeană intră în rezonanţă cu Nerval: „Je suis le ténébreux,– le Veuf, – l’inconsolé,/ Le Prince d’Aquitaine à la tour abolie:/ Ma seule étoile est morte, et mon luth constellé/ Porte le Soleil noir de la Mélancolie“. Un alt ecou nervalian găsim în Se face frig: „negru e soarele/ negru e frigul/ neagră gura de tun aţintită a vieţii// (…)/ Se face frig se face iarnă/ am fost multă vreme dusă departe/ apune soarele negru e beznă ca-n fundul salinei/ e noapte s-o tai cu toporul// (…)/ şi-n loc de soarele nostru pe cer este o gaură neagră/ care suge lent lent aerul vânăt şi tot ce visez“. De data aceasta ne amintim de pasajul apocaliptic din Aurélia, cel care i-a atras atenţia şi lui Cioran: „Je croyais voir un soleil noir dans le ciel désert et un globe rouge de sang au-dessus des Tuileries. Je me dis: «La nuit éternelle commence, et elle va être terrible. Que va-t-il arriver quand les hommes s’apercevront qu’il n’y a plus de soleil ?»“.
În aceeaşi ordine de idei apocaliptoidă, găsim în Nechezatul un fiat finis venit din subconştient, împotriva dorinţei egotice, un vis de năruire sau o chemare a neantului: „Să nu rămână piatră pe piatră/ nechează cineva în capul meu// Îmi astup urechile cu mâinile/ îmi pun degetele de dinăuntru în urechile mele de dinăuntru –/ şi nimic/ îmi bag degetele de dinăuntru până în timpane/ prin timpane/ Ca iarba din pământ îmi cresc degetele mele din capul meu –/ şi tot aud un nechezat ascuţit/ să nu rămână piatră pe piatră/ să nu rămână nimic chiar nimic“. Cum arăta Sloterdijk (iar Lars von Trier în Antichrist şi Melancholia expune aceeaşi idee post-cioraniană), coşmarurile noastre legate de sfârşitul lumii, interesul nostru morbid faţă de Cernobîl sau World Trade Center exprimă dorinţa noastră de a sfârşi, de a „promova“ în sfârşit la stadiul de muribund sau de bolnav terminal. Freneticul fiat finis al poetei clujene ne aminteşte de poemele apocaliptice ale lui Jean Paul şi Byron: abisul interior nechează „să nu rămână nimic“, cere obliterarea, „curăţirea“ locului.
Dacă nechezatul vine de la unul dintre roibii apocalipsei, lătratul vine de la piticul interior sau de la ultimul om nietzschean, care refulează insuportabila durere a existenţei: „De fapt – am pierdut bătălia/ şi de-o vreme ştiu c-am pierdut şi războiul// s-a dus tristeţea îmi pleacă fantasmele/ decupată precis cu hârleţul îmi pleacă astăzi şi umbra// Bineînţeles: sunt de vină: eu pot renunţa la orice/ Dar mi-e bine – latru – mi-e bine/ Stau verticală ca un stâlp de sare în pustă/ aşteptând să se spargă buboiul/ să toarne de sus peste mine/ ploile negre din blestemele mamei// Sunt fericită – latru. E noiembrie vânăt. Şi-i bine“ (Lătratul). În sinele nostru ştim că o asemenea fericire e mai rea ca moartea, tocmai de aceea lătrăm. Lătratul este tocmai modul de existenţă cotidian, impersonalul „se“, în care ne situăm în viaţa de zi cu zi şi în care refulăm anxietatea pentru că ne e teamă (!) de autenticitatea ei.
Dacă un neiniţiat ar găsi bucurie şi consolare în ideea continuităţii existenţei, un nihilist se va gândi cu stupoare la coşmarul condamnării la samsara, la ceea ce Nietzsche desemna prin eterna reîntoarcere a nimicului: „iar la capătul acestei vieţi singura mea viaţă se spune – şi eu nu cred/ eu mă tem că-i o salbă de vieţi aşa cum lanţ sunt cârnaţii“ (Întoarcerea lui Dumnezeu înspre om). Salba reîncarnărilor, comparată printr-o voită trivialitate cu un „lanţ de cârnaţi“, este marca unui nihilism visceral ce vrea să insulte samsara, care nu dă doi bani pe o nemurire echivalentă cu o spirală a durerii neîntrerupte.
Universul poetic al Martei Petreu este unul gnostic, asemănător celui conceput de Cioran, asemănător celui schiţat de Roger Corman în producţia Masca morţii roşii („If a god of love and life ever did exist… he is long since dead. Someone… something, rules in his place“), un univers în care domneşte Antizeul deja amintit, un „chaosmos“ în care „cineva“ şi „ceva“ agresează ego-ul din interior, îl torturează – cu ce scop? Pentru a concepe un coşmar ideal? Pentru a demonstra apodictic că neantul primează în faţa fiinţei? Pentru a pune în scenă o nouă Noapte a Sfântului Bartolomeu? Pentru a arăta că anxietatea este esenţa poeziei? „Cineva (s.m.) mă scrie de la un capăt la altul/ cu greşeli cu litere lipsă/ ca pe-o conjugare într-o limbă străină şi primitivă/ una de miere cu puroi“ (Bezna); „Ceva (s.m.) străin umblă prin mine ca şobolanul prin baie/ Ceva cu totul altfel“ (Străinul). Aceasta nu este nici viaţa noastră şi în acest univers construit după chipul şi asemănarea carcerei toţi suntem străini.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper