Dimitrie Cantemir, transilvăneanul

Un articol de IOAN-AUREL POP

Olahus, precursor cantemirian
Dimitrie Cantemir a fost (după umanistul Nicolaus Olahus) al doilea creator român de anvergură continentală care s-a înscris într-un curent cultural, literar şi ştiinţific european contemporan lui, fără niciun fel de decalaj cronologic. Astfel, Cantemir devenea la 1714 nu numai coleg de Academie berlineză savantă al lui Leibniz, dar şi coleg de idei cu acesta, adică un autentic preiluminist, precursor al iluminismului sau părtaş al viziunii despre lume, cuprinsă în ceea ce se cheamă Früh-Aufklärung. A fost precedat de pomenitul transilvănean, născut din spiţa dinastiei domnitoare a Ţării Româneşti, anume Nicolae Românul (Olahus), trăitor în secolul al XVI-lea (1493-1568), care s-a simţit egalul lui Erasmus din Rotterdam, purtând cu acesta un savuros dialog epistolar. Cantemir s-a mişcat cu dezinvoltura şi siguranţa marii sale erudiţii între mediile culturale bizantino-slav, occidental şi oriental, preluând toată tradiţia validă a umanismului târziu şi anunţând ferm enciclopedismul veacului lui Voltaire. Comunitatea de idei dintre Olahus şi Cantemir rezidă în admiraţia lor nedisimulată pentru clasicismul greco-latin, pentru moştenirea Romei, pentru sigiliul pe care aceasta l-a pus pentru eternitate la Dunăre şi în Carpaţi, pentru unitatea romană şi românească, pentru romanitatea şi continuitatea românilor etc. Dar între cei doi sunt şi diferenţe tipologice, explicabile nu numai prin intervalul de peste un secol şi jumătate dintre vieţile şi creaţiile lor, ci şi prin viziunile deosebitoare despre lume, despre creaţie, despre rosturile ştiinţei şi cunoaşterii în societate. Olahus s-a născut român (Valahus) şi a rămas mereu aşa în adâncul său (în subsidiar), dar, la maturitate, s-a simţit membru marcant al elitei ungare (Hungarus) şi, mai ales, un umanist, intrat şi primit cu drepturi depline în „republica literelor“ europene (Europaeus). Cu Dimitrie Cantemir, cel care era principe şi sta la masă cu marile capete încoronate, care dialoga cu floarea diplomaţiei europene, care comunica direct în empireul savanţilor vremii, pătrundem în lumea modernă, a echilibrului european, în lumea decăderii imperiilor medievale şi a afirmării naţiunilor. Era o lume pe care unii au definit-o de „criză a conştiinţei europene“, iar alţii, de „trecere de la mica la marea Europă“.
Unitatea românească genuină
Dimitrie Cantemir este primul savant român care a făcut cunoscute Europei, în limba latină, dar şi în limbi vernaculare, istoria, cultura, etnografia, aşezarea geografică a ţării sale, precum şi originea şi specificul poporului său, urmând o cale programatică, trasată printr-un plan bine conceput. Concepţia acestui savant despre unitatea poporului său este exprimată în texte variate, dar reiese în chip sintetic dintr-un pasaj aflat în Historia Moldo-Valachica: „Astfel, astăzi, moldovenii, muntenii, vlahii transalpini, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător, nu vlahi, ci români, iar limbii lor neaoşe îi spun limba română“. În acest text, prin formula „vlahii transalpini“, se înţeleg românii de peste munţi, adică transilvănenii, plasaţi şi ei, ca şi ceilalţi, în corolarul unităţii româneşti, în ciuda ţărilor, despărţite sub aspect politic, locuite de aceşti români. În afirmaţia de mai sus, Cantemir nu vine cu o noutate şi nu face decât să consemneze un loc comun, remarcat încă din secolele XIV-XV de către umaniştii şi călătorii străini, întărit de către cronicarii şi umaniştii autohtoni (născuţi în Ţările Române şi în provinciile locuite de români şi alogeni deopotrivă), reluat de străini (savanţi, clerici, militari, artişti, soli sau simpli comercianţi), demonstrat de istoricii şi cronicarii secolului al XVII-lea etc. Cea mai extinsă şi savantă argumentare a unităţii şi originii romane a românilor, rămasă ca atare până spre finele secolului al XVIII-lea, a făcut-o Dimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat într-o primă ediţie la Sankt Peterburg în anul 1717, de la Naşterea Mântuitorului (sau 7225, de la Facerea Lumii). Aici, autorul afirmă clar, din primele pagini, că neamul romano-moldo-vlahilor „necurmat lăcueşte în Dachia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şi în Ardeal)“. Unitatea şi romanitatea apar însă exprimate peste câteva pagini, înainte de Prolegomena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării: „Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s-au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii cari de atunce într-însa aşăzindu-să, într-aceiaşi si pănă acmu lăcuesc“. Lucrarea îi aşază pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc.
„Începătura numelui Dachii…“
Astfel, pentru Dimitrie Cantemir, românii au beneficiat în trecutul îndepărtat de o unitate politică primordială, de un stat numit Ţara Românească, ale cărei baze au fost puse de romanii împăratului Traian, la începuturile secolului al II-lea al mileniului întâi. Între Dacia preromană, romană şi Ţara Românească generică, ca şi între romani şi români, autorul nu vede deosebiri fundamentale, de tip sau de structură, ci de gen sau de formă, nu de esenţă, ci de aparenţă. De aceea, numele folosite de-a lungul lucrării interferă: apar uneori Dacia în loc de Ţara Românească şi romani în loc de români. Cumva, fără o afirmaţie explicită, românii sunt priviţi drept romanii adevăraţi, aşa cum au dăinuit ei timp de peste un mileniu şi jumătate pe teritoriul Daciei, numite apoi şi Ţara Românească, despărţită vremelnic şi formal, dar rămasă în unitatea ei generică stabilă. Pentru aceasta, se dau din când în când actualizări de genul: „începătura numelui Dachii (pre care acmu ţărâle Moldovii, Ţara Munteniască şi Ardialul stau)“. Dacia unică şi eternă cuprinde – în viziunea lui Cantemir – un spaţiu vast, corespunzător aceluia pe care trăiau românii timpului său (chiar dacă, mai ales spre margini, amestecaţi cu alte popoare): „Din pomeniţii dară scriitori, curat Dachia toată hotărându-să, cele ale ei de demult hotară să cunosc, precum au fost, de la începăturile Tisei şi din Ţara Maramorăşului până unde dă Tisa în Dunăre şi din gura Tisei pe Dunăre spre răzsărit, până în gura Nistrului şi de acolo luând pe apa Buhului spre miazănoapte să întoarce spre apus până la apa Axiacului şi până în munţii Carpatici, carii despart hotarul leşesc de cel al Ardialului“. Cu alte cuvinte, Dacia se întindea de la Tisa (spre vest) până la Nistru şi Bug (spre est şi nord) şi de la sud de Dunăre până la Carpaţii Nordici. Tot acest spaţiu a suferit, natural, modificări de-a lungul timpului, relevate de Dimitrie Cantemir, dar considerate de suprafaţă. După relatarea unei complicate şi, uneori, confuze istorii antice, autorul constată: „S-au despărţit Dachiia acesta într-alte numere noaâ. Deci care de mult s-au fost chemând Dachia de mijloc, apoi s-au numit Transilvania, adecă cum zicem noi Ardialul. Între acesta şi între Dunăre s-au zis Valahia mică, adecă Ţara Muntenească. Între Valahia mică şi între apa Prutului, aşijdere între Prut şi între Nistru până la Mare Negră, s-au chemat Valahie mare, adecă Moldova“. Fără preciziune cronologică, se arată savant cum marea Dacie, numită de străini de la un timp Valahia sau Volohia, s-a împărţit („despărţit“) în Transilvania (chemată şi Dacia de Mijloc), Ţara Muntenească (sau Valahia Mică ori Dacia dintre Transilvania şi Dunăre) şi Moldova (Valahia Mare sau Dacia dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră). Prin urmare, toate ţările române s-au chemat Dacia, apoi Valahia (de către străini) şi au format o unitate primară. Pentru Cantemir nu are prea mare importanţă faptul că Regatul Ungar a cucerit „Dacia de Mijloc“, adică Transilvania, nici faptul că tătarii şi turcii „au răşluit“ Moldova (la 1484 cetăţile de la Dunăre şi Mare erau cucerite de otomani, apoi, la 1538, Tighina devenea raia etc.) sau Ţara Românească. Românii şi străinii trebuiau să ştie că toate erau cum fuseseră, în unitatea iniţială. Este de reţinut că, în urma acestei concepţii, savantul moldovean preferă numele de Ţara Muntenească şi nu pe cel de Ţara Românească (dat în mod curent principatului sud-carpatic), deşi Muntenia era numai o parte a ţării aflate în atenţie. Este clar că Ţara Românească este, la Cantemir, „tot pământul locuit etnograficeşte de români“, cum avea să spună, după mai mult de un secol, Mihail Kogălniceanu, atunci când definea, în viziune romantică, patria. În acelaşi spirit, al viziunii unităţii româneşti văzute dinspre răsărit, Valahia Mare nu putea fi, la Cantemir, „Ţara Munteniască“ (aşa cum scriau mulţi dintre autorii străini), ci Ţara Moldovei, care, în hotarele sale istorice (singurele care contau), avea o suprafaţă aproape dublă în raport cu vecina ei dinspre sud.
Transilvania românilor şi a altora, aşezaţi printre români
Istoria Transilvaniei nu este tratată de către Dimitrie Cantemir în chip sistematic şi nici nu avea cum să fie. După epoca gloriei romane propriu-zise, apar informaţii disparate, de genul: Ardealul a fost cuprins de „ghepidii“ (gepizi), fapt petrecut prin secolul al V-lea d. Hr. Cucerirea şi ocuparea Transilvaniei de către maghiari, petrecută treptat, între secolele XI-XIII, este privită drept rezultat al unei înţelegeri, al unui contract, prin care conducătorii europeni de-atunci le-au dat acestora, ungurilor,  un loc sub soare: „Aice întâi dăm de istorici, precum o parte din Volohia sau Dachia s-au dat acelor unguri pentru locaş, adecă peste munţi pănă la apa Tisii, care loc, precum la Gheografie Dachii am zis, iera parte Dachii, pre care istoricii greceşti ceşti mai de pre urmă o chiamă Pannodachia; şi de atunce dezlipindu-se au rămas în parte ţărâi ungureşti, precum să ţine şi până astăzi“. Tâlcul este uşor de descifrat, în sensul că Dacia sau „Volohia“, adică Ţara Românească dinspre vest şi din mijloc, a ajuns să fie „dată“ vremelnic Ţării Ungureşti, deşi ea rămânea nefrântă în raport cu unitatea iniţială. Mai mult, ea nu a devenit Pannonia, ci a rămas „Pannodachia“, cu numele unităţilor antice, reflectând două moşteniri distincte. Despre cucerirea Habsburgilor din 1688-1699 nu se aminteşte nimic, fiind socotită, probabil, nerelevantă, din moment ce Ungaria se menţinea (parţial) ca entitate  sub egida Vienei, împăratul romano-german fiind şi rege al Ungariei. Astfel, Transilvania apărea fără probleme, în continuare, ca parte a Ţării Ungureşti. Dimitrie Cantemir ştie că în Transilvania trăiesc şi saşi: „Deci sasii … cei din Dachia mai din lontru, adecă din Ardial … astă zi lăcuesc printre romănii, care au fost acolo de loc“. Saşii proveneau în aceste locuri – crede Cantemir, în acord cu un clişeu de epocă – din vremea lui Carol cel Mare. Ulterior, pe aceleaşi locuri ar fi venit şi secuii, ambele grupuri etnice fiind plasate printre români. „Pe vreme lui Carolus Marele vinit-au coloniile saxoniilor, de acel înpărat trimise şi s-au aşezat pre o samă de locuri în Ardial, pe-ntre români, unde din temelie şepte cetăţi făcând, mai pre urmă, pre acele cetăţi, Ardialul în limba saxonescă (sau, precum noi românii zicem, săsască) s-au numit Siebenburg, ţara a şapte cetăţi. După saşi, au mai vinit săcuii şi au apucat şi ei o parte din ţara Ardialului; ce cu toţi cu aceşte o samă de români tot au rămas înpreună lăcuitori, precum şi pănă astă zi lăcuesc; însă mai mulţi spre părţile Ardialului de sus; iar alalţi, carii adecă lăcuia dincoace de munţi şi în Ardial tot ave stăpânirea moşiilor şi cetăţilor sale. Ceşti dară despre părţile Moldovii, în părţile Ardialului de sus, iar cei despre parte Muntenii, în părţile Ardialului de gios“. Cronologia şi succesiunea grupurilor sunt sui generis pentru noi, dar fireşti pentru acele vremi: mai întâi au venit peste Dacia şi s-au aşezat aici saşii, în jurul anilor 800 (când domnea în Apus Carol cel Mare); de fapt, exodul saşilor a început cu peste trei secole şi jumătate mai târziu, în jurul anilor 1150; apoi au venit ungurii, care au primit aici „locaş„; în realitate, au cucerit-o în secolele XI-XIII; în fine, secuii „au apucat“ şi ei o parte din ţară (după surse, au înaintat în fruntea oştii ungare, fiind plasaţi la frontieră, mai întâi în Crişana, apoi pe Târnave şi, la urmă, în regiunile de la curbura munţilor, unde sunt şi azi). În ciuda acestor numeroase „veniri“, „o samă de români tot au rămas“, constată istoricul. Aceştia (românii ardeleni) sunt numiţi uneori moldoveni, fiindcă moldovean înseamnă, la Cantemir, român, iar român înseamnă şi moldovean.
Dimitrie Cantemir vădeşte o înţelegere superioară a unităţii româneşti, văzută în mişcare. Sunt iterate mişcări de populaţie în aceeaşi arie de civilizaţie romană şi românească, de o parte şi de alta a munţilor, spre Transilvania şi dinspre Transilvania – loc binecuvântat, în care ungurii, saşii şi secuii au convieţuit cu băştinaşii.
Transilvania – adăpost pentru românii extracarpatici şi rezervor politic al acestora
Cantemir crede că, atunci când se exercitau presiuni militare, politice şi demografice asupra românilor, aceştia se trăgeau la adăpostul pădurilor şi munţilor, al coroanei Carpaţilor, în Transilvania, şi se apărau şi se sprijineau, până când atacatorii, migratorii, factorii distructivi îşi diminuau presiunile, plecau mai departe spre Italia sau peste Dunăre etc. Spre a-şi susţine ideea, dă citate din autori medievali, unul predilect fiind Antonius Bonfinius. În acest fel, românii se mişcau în aceeaşi arie largă de civilizaţie românească, în vechea Dacie, devenită Valahie, unde găseau mereu adăpost şi scut, fără să se dea în lături de la luptă. Transilvania apare însă mereu ca loc de refugiu, de apărare şi de conservare a civilizaţiei româneşti. Referitor la marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, Dimitrie Cantemir îl citează pe cronicarul italian „Marin“ (veneţianul Marino Sanudo), care-i pomenea pe români şi secui, luptând împreună pentru apărarea pasurilor carpatice în faţa lui Batu han: „Când au vinit Batie cu tătarâi, numai vlahii, adecă Românii, cu săcuii însoţindu-să, nu numai căci pre sine ne stropşiţi au apărat, ce încă şi pre tătari din strâmtorile munţilor împingând, despre acele părţi să între în Ţara Ungurească nu i-au lăsat“. Astfel, în vreme ce românii transilvani „s-au însoţit cu secuii“ pentru apărarea ţării lor şi a Ţării Ungureşti, unii români extracarpatici, de grija tătarilor, s-au tras în munţi, trecând în Ardeal, unde au fost combătuţi de craiul unguresc, dar au aflat până la urmă protecţia sa; ei au stat până când, la momentul potrivit, „Dragoş Vodă a trecut o samă din ei în Moldova, iar Radul Vodă Negrul cu alţii în Ţara Muntenească s-au întors“. Astfel, descălecatul dinspre Transilvania apare cumva şi ca o compensare, ca o revenire spre matcă, după ce coroana munţilor îi adăpostise cu generozitate pe cei aflaţi în nevoie.
Românii din Ardeal – „nemişi în
sfatul de obşte“ al ţării, împreună cu ungurii, saşii şi secuii
Unii români, aflaţi în Ardeal la scut, s-au întors cu domnii lor – spune istoricul – „pe moşiile sale“, adică în Moldova şi Ţara Românească, iar alţii pe aceleaşi locuri în Ardeal au rămas, ca şi altădată, „precum tuturor ştiut iaste, că Ardealul şi acmu de românii noştri iaste plin, cari până nu demult nemişi ca aceia iera, cât şi în sfatul de obşte, înpreună cu alalţi, unguri şi saşi încăpe“. Aici, Dimitrie Cantemir exprimă o idee mai puţin cunoscută şi acceptată în perioadele mai recente, anume aceea că românii, iniţial, au fost parte alcătuitoare de stat în Transilvania, alături de nobili, de saşi şi de secui. Faptul reiese însă şi din Gesta Hungarorum (oamenii lui Gelou, după înfrângerea şi moartea domnului lor „şi-au dat dreapta“ cu ungurii şi au trăit mai departe liberi şi egali), şi din documentele adunărilor de stări din 1291 şi 1355, şi din actele răscoalei de la Bobâlna (1434-1438) etc. Toate dovedesc că românii transilvani, până la finele secolului al XIV-lea şi în prima parte a secolului al XV-lea, au participat la adunările de stări (numite de Cantemir „sfaturi de obşte“), ca grup privilegiat (recunoscut cu libertăţi), în numele etniei lor.
Diviziuni administrative
şi etnice transilvane
Mai departe, autorul vorbeşte de „mapele gheograficeşti“, adică despre hărţile făcute din porunca lui „Emeric Techelie, domnul Transilvanii“ (Emeric Tökölyi, principele Transilvaniei între 1690-1691), şi tipărite la finele secolului al XVII-lea: „În pomenita dară mapă, toată Ţara Ardelului în câteva provinţii, adecă ţinuturi, să desparte, din carile unele (deosăbi de cele săsăşti) au fost moldoveneşti, adecă ale românilor, cari au fost trecut acolo despre parte Moldovii, iar altele munteneşti, supt a cărora nume şi până astăzi să chiamă şi să scriu. Iar mai de nainte de năpada lui Batie, după ce a scos ghepidii pe români cari au fost pus Traian în Ardial (precum noi la locul său anume am pomenit), alte colonii de la Italia să mai fi vinit, sau într-altă parte în Ardel să mai fie întrat, nici la un istoric noi n-am aflat, de care lucru de crezut iaste, ca după ce s-au înturnat craiul Bela la crăiia sa să le fie dat, precum zisăm, aceste, ce vom să pomenim moşii“. Ţinuturile românilor din Moldova în Transilvania sunt – conform lui Cantemir – ţinutul Rudivanii, „carile mai denainte româneşte să chema Rodna; iar cetate într-acel ţinut să chiamă Vestendorf. Al doile ţinut au fost Tordia, pe apa Morăşului. Al triile ţinut au fost Cochelvar, carile iaste între Cliuşvar şi între Mediiaş, pe apa Cochel. Al patrule ţinut au fost Trotuş, cu cetate Pogava, cu alalte multe sate a olatului său. Românii poate fi acestui ţinut fiind trecuţi de pe apa Trotuşului şi a Bacăului, cu acelaşi nume au numit şi ţinutul din Ardial, în carile s-au fost aşezat ei, Trotuş şi cetate de pe Bacov, Pogava; puţin, oarece unguri voroava numerelor, după graiul lor, schimbând. Aşijdere românii despre parte Ţărâi Munteneşti, pre lângă ţinutul carile acmu să chiamă Zatmar au ţinut cetate Fines, Cheplac, Beling, Papneţ, Bele şi Mişcovul. Iar între Alba Iulia (care iaste Oradea Mare) şi între Sibiu, au avut târgul Roşii, a căruia lăcuitori apoi, după înturnare, s-au chemat ciata Roşii, precum şi ciata sârbilor ce se chiamă Venedii, s-au chemat venetini, precum şi astăzi în Ţara Munteniască aceste cete cu nemutat nume să ţin. Acoloş mai avut-au şi ţinutul Halaoş (din carile apoi au ieşit Radul Vodă Negrul în Ţara Munteniască) şi Benii, Morsenii, Hacegul şi Verhel (care cetate întâi să chema Ulpia Traiana). Aşijdere, pre apa Strela, carele astăzi îi zic Strig, au avut Mediiaşul, Craşe şi Sapsonul. Aceste olaturi dară şi cetăţi au ţinut românii pe aceia vreme în Ardial; şi deciia câtăva vreme, au rămas ungurii şi cu sasii moşneni şi stăpânitori acelor locuri, unde românii noştri, pe vreme lui Batie sau cu domnul lor Ioan Alexie sau cu vreun ficior a lui, pre carile să-l fie chemat Bogdan (căci pentru aceasta chiar a ne adeveri nu putum) să să fie aşezat, însă cu românii pre acele locuri domn să fie fost un Bogdan Vodă, nu numai căci şi astăzi între românii ardeleni să pomeneşte“. Autorul vorbeşte apoi despre un anumit târg numit Bogdan, „carile iaste unde dă apa Maramorăşului în Tisa, de pre numele acelui Bogdan Vodă să-i fie fost porecla“, despre numele de „Negrul“, după care şi Radul Vodă în Ţara Munteniască s-au chemat Negrul“; despre „ţărâile amândoaâ“ arată că una s-a chemat „Vlahia niagră“ (Muntenia), iar alta „Bogdania negră“ (Moldova) „şi aşe şi domnul Moldovenilor să chiamă … domnul Bogdanii negre“, iar trimiterea sa face la scriitorul bizantin „Laonic Halcocondilas“. Aceste referiri pun în lumină descălecatul din Ardeal, rolul acestei provincii de adăpost al românilor, situaţia românilor de stăpâni şi conducători în Transilvania, ca şi o anumită dominaţie a popoarelor stepei în spaţiul extracarpatic.
Inima Daciei şi a Valahiei
Transilvania este, prin urmare – în viziunea istorică a lui Dimitrie Cantemir – o parte dreaptă a Daciei colonizate cu romani de împăratul Traian, apoi o parte dreaptă a Ţării Româneşti (numite de străini Valahia), încorporată de unguri în ţara lor, dar rămasă mereu locuită de români, amestecaţi cu noii veniţi. Numărul românilor transilvani, descinşi din anticii romani, a fost în vremea migraţiilor întărit şi augmentat de unii români extracarpatici, în frunte cu domnii lor, căutători de scut în faţa invadatorilor. După potolirea şuvoiului tătar, aceşti români veniţi din sud şi est la adăpostul munţilor, s-au întors pe olaturile lor, în frunte cu Negru Vodă şi cu Dragoş Vodă. Naraţiunea este reluată sintetic în felul următor: „Iar acmu în scurt atâta vrum să arătăm că de pre aceste moşii, pre carile li-au ţinut românii noştri din Ardial, cu ungurii şi sasii împreună nemişi fiind, aiave să cunoaşte, întâi: că după ce au trecut ei în ţara Ardelului nu ca nişte oameni proşti şi fără capete sau nebăgaţi în samă să fie fost, ce cu domnii şi nemişii lor să fie lăcuit pre acele locuri. A doa, să cunoaşte că văzind mai pre urmă iarăş acei români precum locurile lor cele dintâi s-au curăţit de poiade tătarâlor (precum înnainte vom arăta cum şi cu ce mijloc s-au rădicat tătarâi de pe aceste locuri), iarăş cu domnii săi iar nu cu strânsură din păstori, precum măzacii pomenesc, s-au înturnat la locurile sale cele de moşie; adică Dragoş Vod ficiorul lui Bogdan Vodă cu o parte în Moldova, iar Radul Vodă Negrul, sau frate sau văr lui Dragoş Vodă, cu alta, în Ţara Muntenescă“. Aici Cantemir intră apoi în dispută cu Nicolae Costin, care, după Antonio Bonfini, spune, pe bună dreptate, că pe vremea regelui Ludovic un Bogdan Vodă din Maramureş s-a dus din Ardeal în Moldova.
Puterea regeneratoare românească în context european
Cantemir tratează chestiunea fondării Ţării Româneşti şi Moldovei şi a descălecatului dinspre regiunile intracarpatice la nivelul cel mai înalt al cunoştinţelor de atunci. Numeroasele inadvertenţe din sursele scrise ridică şi astăzi probleme complicate în faţa istoricilor, probleme care sunt departe de a se fi lămurit. Pentru principele cărturar, Ţara Românească, Dacia sau Valahia sunt acelaşi lucru, iar românii sunt totuna cu romanii. În interiorul acestui vast teritoriu, mulţi români, conduşi de domnii lor, s-au mişcat ca să se apere, să se pună la scut, să se adăpostească. Locul predilect de apărare şi conservare a neamului românesc a fost Transilvania. Aici s-au concentrat românii în primul mileniu şi în primul sfert al celui de-al doilea, după care, unii au revenit spre câmpiile din sud şi est. Aspectul legendar este greu de eludat în aceste episoade, iar stabilirea exactă a cronologiilor şi genealogiilor lasă, fireşte, de dorit. De aceea, Cantemir pune descălecatul moldovenesc şi muntenesc concomitent, pe la 1274, iar pe Negru Vodă şi Dragoş Vodă îi socoteşte fraţi (fiii lui Bogdan Vodă) sau veri, „ieşiţi din Ardeal spre locurile lor dintâi“. Tot în acel moment al istoriei, vede ilustrul savant şi despărţirea Ţării Româneşti în Moldova şi Muntenia. În Transilvania, Cantemir relevă o putere politică primordială tot românească, pe care aceşti băştinaşi au trebuit s-o împartă cu ungurii şi saşii, până când, târziu, în urma discriminărilor, au fost scoşi din ea, marginalizaţi şi umiliţi. Scriind despre Transilvania, principele savant se simte transilvan, pulsează la unison cu oamenii ţării româneşti prezentate, vede vieţuirea ca pe o convieţuire.
Tabloul nu este atât de distorsionat pe cât ar putea să pară, fiindcă el păstrează pilonii adevărului parţial, atât cât ne este accesibil şi astăzi. Cantemir acreditează o unitate românească (inclusiv una politică) generică şi perpetuă, fapt care prefigurează marile demonstraţii iluministe ale Şcolii Ardelene în acest sens şi se constituie apoi în prolog al viziunii romantice, de exaltare a Evului Mediu românesc. Pe această linie, principele savant este simfonic şi sincronic cu mişcarea de idei europeană, mai ales central-europeană, care cultiva atunci, prin Academia din Berlin, prezentările etnografice ale popoarelor. Această mişcare de idei se pregătea să exalte, nu peste mult timp, „spiritul popoarelor“ (Volksgeist), adică limbile, legendele, cântecele, tradiţiile acestora, într-o viziune organicistă plină de sevă, preludiu pentru curentul romantic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper