Destinul libertăţii noastre

Un articol de Ramona Ardelean

Despre destin s-a afirmat în mod constant că este acea înlănţuire necesară a faptelor şi evenimentelor, acea forţă supranaturală sau impersonală care determină în mod irevocabil cursul evenimentelor. Destinul apare în această accepţiune ca ceva prin excelenţă constrângător, ca ceva predeterminat, care exclude libertatea, liberul arbitru. Din această perspectivă, plantele, animalele, planetele, universul însuşi ar putea fi văzute ca fiind saturate de destin, deoarece, supunându-se unei constrângeri maxime, fac valabilă afirmaţia sartriană potrivit căreia, în cazul lucrurilor, „esenţa precede existenţa“, ceea ce înseamnă că ele există deja gata configurate în limitele legilor prestabilite de la care nu se pot abate, deoarece nu dispun de niciun grad de libertate. De ce ne vine atunci să zâmbim când ne gândim că mai curând lucrurile ar putea avea un destin? Oare nu pentru că intuim că însăşi această predeterminare şi preconfigurare a lor atât de lipsită de libertate anulează în fond posibilitatea unui destin?
Ştim că dintre toate cele create, Dumnezeu i-a dat doar omului o natură neconfigurată şi nedeterminată, lăsându-l să şi-o plămădească singur, după propria voinţă. Aceasta înseamnă că omul e singura fiinţă care dispune de libertate şi, prin urmare, şi de libertatea de a-şi alege un destin. Dacă e să ne referim la mitul căderii, observăm că omul îşi alege de la bun început un destin, unul în afara paradisului. Încălcând interdicţia iniţială, aceea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului decât cu preţul morţii, omul îşi alege ab initio un destin, unul dramatic, al cărui preţ este moartea. Aşadar, destinul pare a fi în mai mare măsură legat de libertate decât de constrângere, motiv pentru care doar omul e cu adevărat purtător de destin, deoarece doar omul e cu adevărat purtător de libertate. Acest lucru face valabilă cea de-a doua afirmaţie sartriană conform căreia doar în cazul omului „existenţa precede esenţa“, ceea ce înseamnă că omul nu e ceva prestabilit, predeterminat, ci, dimpotrivă, omul mai întâi există şi abia apoi este, devine ceva, se construieşte pe sine dându-şi propriile configuraţii şi propriile determinări cu ajutorul libertăţii de care dispune. Astfel, noţiunea de destin, contrar a ceea ce se crede în mod obişnuit, implică mult mai mult noţiunea de libertate decât pe aceea de constrângere, de predeterminare specifică în fond unor mecanisme care, lipsite de orice grad de libertate, nu pot avea niciun destin. Mergând şi mai departe, aş îndrăzni chiar să afirm că specificul destinului nu poate fi (pre)determinarea, ci, dimpotrivă, nedeterminarea, destinul trebuind să conţină obligatoriu un ingredient al imprevizibilului, al libertăţii, al indeterminării, al posibilului, el nefiind un proces, un drum, o destinaţie cu un unic sens, ci cu o sumedenie de sensuri şi de posibilităţi alcătuite din reţeaua gândurilor, trăirilor, sentimentelor, faptelor şi atitudinilor noastre de zi cu zi. Destinul apare, astfel, atât ca proces, cât şi ca rezultat, ca fruct al acţiunilor noastre. Este foarte adevărat că aceste rezultate, aceste fructe – bune sau rele – ale acţiunilor noastre pot deveni ulterior seminţele, condiţiile, cauzele sau predispoziţiile acţiunilor noastre viitoare, ceea ce i-a făcut pe unii psihologi să vorbească de un determinism psihic, de o condiţionare psihică sau, în termeni mai moderni, de o „programare“ psihică, destinul apărând în această cheie ca rezultat al unei „programări“ mentale. Este deosebit de important să conştientizăm acest aspect, deoarece el vine tot în sprijinul libertăţii noastre de a ne construi propriile ziduri, propriile lanţuri, propriile condiţionări, propriile „programări“ sau, dimpotrivă, de a le deconstrui, destinul nefiind astfel ceva exterior, supranatural sau impersonal, ci ceva ce se află chiar în mâinile, în puterile noastre, noi alcătuind textura sau ţesătura propriei noastre vieţi, a propriului nostru destin. Incredibil de lămuritoare în sprijinul acestei afirmaţii mi se pare următoarea învăţătură din Talmud: „Fii atent la ceea ce vorbeşti, căci cuvintele pot deveni gânduri. Fii atent la ceea ce gândeşti, căci gândurile pot deveni fapte. Fii atent la faptele tale, căci ele pot deveni obiceiuri. Fii atent la obiceiurile tale, căci ele pot deveni caracterul tău. Fii atent la caracterul tău, căci el poate deveni DESTINUL tău“. Iată, deci, cum ceea ce numim destin se aproximează, se construieşte pas cu pas şi clipă de clipă, fiind vorba de o înlănţuire, de o implicaţie necesară între cuvânt-gând-faptă-obicei-caracter-destin. Această învăţătură poate sta ca mostră pentru ceea ce s-a numit un clişeu al gândirii – dat de acea forţă, de acea predispoziţie care atrage, antrenează şi înlănţuie în mod necesar alte influenţe corespunzătoare forţei cu care este impregnat clişeul, respectiv cuvinte, gânduri, sentimente, fapte, obiceiuri, atitudini etc, într-o vibraţie şi înlănţuire perfect logice. Pentru a înţelege mai bine ce este un clişeu, putem compara mintea umană cu un aparat de fotografiat. Aşa cum acesta fotografiază şi înregistrează anumite imagini, tot aşa pelicula minţii întipăreşte şi înregistrează anumite experienţe. Odată întipărite o anumită experienţă, o anumită trăire, o anumită reacţie, un anumit gând, sentiment, faptă etc, acestea tind să se repete, să se multiplice şi astfel apare o anumită obişnuinţă, un anumit clişeu care, bine înrădăcinat, ne condiţionează cu o forţă aparent independentă de voinţa noastră. Clişeul ar fi, deci, echivalentul unor predispoziţii, tendinţe, atitudini şi obiceiuri dobândite care determină influenţele bune sau rele pe care le atragem. Mintea noastră operează cu o serie de clişee, unele bune, corecte, altele rele, greşite, aceste clişee alcătuind un adevărat „program“ mental care ne condiţionează, trasându-ne un anumit curs al evenimentelor şi, în cele din urmă, un anumit destin. Generic vorbind, un clişeu bun e rezultatul unei înregistrări corecte, bazate pe atenţie, în timp ce un clişeu rău e rezultatul unei înregistrări greşite, bazate pe neatenţie. Să luăm, de pildă, cazul unei persoane care studiază pianul. Dacă acea persoană învaţă o bucată muzicală foarte repede, cu mai puţină atenţie, atunci graba şi lipsa atenţiei vor determina o înregistrare greşită în subconştient, motiv pentru care respectiva persoană va fi predispusă să repete acea greşeală mereu, chiar cunoscând lucrarea foarte bine, deoarece există deja clişeul. Dimpotrivă, dacă o altă persoană studiază o bucata muzicală cu maximă atenţie şi fără grabă, notă cu notă, atât timp cât este necesar, ea va avea o înregistrare corectă în subconştient, adică un clişeu corect. Extrapolând acest exemplu la toate aspectele vieţii noastre, putem înţelege ceva simplu şi esenţial, şi-anume că atenţia joacă un rol extrem de important în înregistrarea şi perpetuarea unui clişeu corect, la fel cum lipsa atenţiei e responsabilă de înregistrarea şi perpetuarea unui clişeu greşit, motiv pentru care atenţia sau lipsa ei ar putea avea, analog, un rol crucial în configurarea şi determinarea unui destin personal bun sau rău. Dacă ţinem cont şi de faptul că aceste clişee, bune sau rele, se transmit ca moştenire generaţiilor viitoare ale omenirii, atunci putem realiza că atenţia noastră devine direct răspunzătoare nu doar pentru destinul nostru personal, ci şi pentru destinul omenirii. Ajunşi în acest punct, ne putem întreba ce legătură există între atenţie, libertate şi destin. Una cât se poate de strânsă, deoarece cu ajutorul atenţiei noi putem schimba, putem deconstrui înseşi clişeele care alcătuiesc „programul“ nostru mental. Schimbând aceste clişee, acest „program“, noi ne putem schimba astfel cursul destinului şi putem deveni, prin urmare, din fiinţe condiţionate, „programate“, fiinţe libere. Libere de a ne crea propriul destin.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper